Pana cand ne vom reintalni...
Sunt zile in care iti este dor. Dor de te doare. Dor de ei, de cei care nu mai sunt aici cu tine. Sau, poate sunt, pentru ca orice gand pe care il indrepti catre ei ii aduce langa tine. De multe ori ma surprind intrebandu-ma ce ar fi spus tata, cum ar fi reactionat intr-o anumita situatie si, de multe ori, imi rasuna in minte vocea lui si, cumva, chiar si acum, ma ajuta amintirea ironiei fine pe care o avea. Nu sunt habotnica, nici el nu era, asa ca, in fiecare an, in aceasta zi, ma asez la o cafea, era mare fan, cu o amintire. Si imi este bine si rau in acelasi timp. Dar, ca si momentele cu mine insami la cafea, cele cu aceasta amintire sunt pretioase. Si, in fiecare an, in ziua in care ne asezam la cafea, indiferent de prognoza, soarele apare dupa pranz si se uita inapoi la apus. Ca si cum, pentru mai putin de o zi locul de dincolo de curcubeu isi deschide poarta pentru noi. Si avem rezervata masuta cu doua locuri si cafea cu caimac. Nu este un spatiu anume. Este doar lumina in ju