Madam Panseluta

Uneori, cand te astepti mai putin, viata iti da doua palme. Palme din alea sanatoase pe care nu ai cum sa le ignori si nici nu ai cum sa le uiti. E greu sa uiti forta lor care ti-a invartit capul. Evident ca te revolti inca de la prima palma. Tu nu meriti asa ceva, tu nu ai facut nimic gresit, sau nici o greseala majora, ca sa ti se intample una ca asta. Te lamentezi si chiar te astepti ca viata sa se intoarca si sa te mangaie bland pe cap spunandu-ti ca, de fapt, nu era pentru tine. Ei bine, nu numai ca nu face asta ci, se intoarce si iti mai da inca una ca sa nu ramana prima singura. Eventual ridica o spranceana si iti spune ca stii tu de ce. Revelator si nu tocmai. E drept ca te pune pe ganduri. Sigur, dupa ce iti pansezi orgoliul si iti lingi ranile. Abia apoi iti faci o ciocolata calda, iti aduni moralul si incerci sa intelegi. Incercare, eufemistic vorbind, pentru ca, de fapt, tu chiar stii de ce ai primit perechea de palme.  Le primesti exact atunci cand trebuie sa te oprest...

  Am obosit. Am obosit sa zambesc atunci cand as injura copios. Am obosit sa ascult la nesfarsit lamentari si teoria chibritului n.0 cand tot ceea ce imi doresc este sa mai vad inca un episod din ultimul serial de pe Netflix. Ma epuizeaza trasul de poale si nevoia constanta de atentie cand eu tip pe dinauntru de setea de momente cu mine. Nu mai am energie sa fac slalom printre fragmentele de discutii cu altii relatate sacadat in cautarea permanenta a aprobarii unor replici deja rostite.  Am obosit. Atat de mult incat nici macar scutul atentiei false din da-uri si nu-uri presarate la intamplare nu mai functioneaza. Am obosit sau am dezvoltat o forma de egoism exacerbat. Nu mai sunt resurse pentru small talk si nici forta pentru nesfarsitele cricuri morale. Exista astfel de momente in care te asezi pe calcaie si opresti cu ultimele forte tavalugul ingaduintei nesfarsite. Este momentul in care te intrebi : Si eu unde sunt? Eu, unde sunt in toata povestea asta? Angoasele mele, nel...

 Uneori viata iti face surprize. Si nu ma refer la cele de fiecare zi, ci la cele pe care le simti in inima si care raman acolo precum umbrelele in suportul de la intrare si teferesc de picaturile reci ale dezamagirilor. Sunt momente in care, indiferenrt unde ai fi si indiferent ce ai avea de facut, te opresti. Pur si simplu. Si te asezi picior peste picior la o discutie de evaluare cu tine. Iti asezi arsenalul de cafea intr-un punct de observatie si incepi sa contabilizezi anul care a trecut de la ultima evaluare. Si nu, nu faci asta de Anul nou. O faci atunci cand se mai adauga un an pe raboj. Constati din nou ca sunt numai cifre care nu au mare legatura cu ce simti, cum esti si cum gandesti. Singurul mare avantaj al cifrelor din ce in ce mai multe adunate pe raboj este o capacitate crescuta de analiza. Si o placere teribila de a sta cu tine insati la cafea. Ok, chiar si la un pahar cu vin. Cumva, pe masura ce se adiuna anii, faci pace cu tine si incepe sa-ti placa din ce in ce m...

Intotdeauna m-au fascinat zmeiele. Iluzia libertatii cu o sfoara atarnata de picior. Vrei sa zbori si esti fortat sa te intorci. In esenta toti suntem zmeie tinute in loc de firul conventiilor si al limitarilor impuse. Oricat ne place sa credem ca avem libertate deplina, oricat ne spunem ca avem o minte deschisa, intotdeauna exista o struna pe care o simti mai devreme sau mai tarziu cand s-a derulat toata de pe mosor. Sfoara este mai lunga sau mai scurta, direct proportional cu dorinta si predispozitia noastra pentru cutume. Se scurteaza cate putin cu fiecare compromis, se innoada cu fiecare treapta ierarhica urcata pe genunchi si se incurca in fiecare obsesie.  De multe ori zvacnim cand vantul iubirii sau al visurilor ne imbata aripile. Ne fluturam coada frumos colorata si tintim cerul. Mai desfacem un nod si dam sfoara gandurilor si eului in rarele conversatii cu noi insine.  Dar cand vantul se lasa simtim greutatea latului si forta inregimentarii care ne coboara, zic ei, “c...

  Suntem ipocriti. Stiu ca am mai spus asta, dar, ipocrizia pare sa nu aiba final. Poate si pentru ca, uneori, este o combinatie letala intre ipocrizie, frica si prostie. In  toate formele ei. Tot blogul asta e ca un jurnal de razboi. Un razboi cu sentimente si vise, ganduri si caderi, genunchi juliti si rani care dor si dupa ce s-au inchis. Si, mai nou, este un jurnal de trairi in vremuri neasteptate. Realizez ca sunt martorul unor momente clasificate drept "istorice", "nemaintalnite", "definitorii". Eu si alte cateva miliarde de vietuitori ai planetei. Din punctul meu de vedere, traim un razboi cu un inamic nevazut si, din acest motiv, terifiant. Un razboi intrumentat cu toate dimensiunile fricii si care, din pacate sau poate din fericire, scoate la iveala nu ce e mai bun in noi, nici ce e mai rau, ci doar ceea ce este de fapt. Pana la urma, dupa un timp, ceea ce este de fapt iese la iveala oricate masti, ironic nu-i asa, ai avea. Cumva cred ca suntem co...

  Miroase deja a iarna si, totusi, toamna nu si-a epuizat paleta de culori. Astazi mi-a scos in cale piata de flori. O piata inundata de culorile si texturile crizantemelor. Mari si ciufulite ca niste copii abia treziti din somn sau ca niste stele coborate pe tulpini dupa ce au adunat toate nuantele de galben, portocaliu si mov. O mare de culori in care te afunzi si te lasi purtat de mirosul delicat intr-un alt timp al unui univers din care frica a disparut. Toamna tarzie te lasa sa te bucuri de soarele difuz si de toate culorile pe care le poti absorbi si te indeamna sa-i gusti strugurii si vinul, gutuile, dulceata si placinta cu dovleac. Te inconjoara cu bucuria incapsulata in crizanteme si se aseaza cu tine la o cafea. Iti aminteste ca ai nevoie de cafele cu scortisoara si aroma de dovleac si de lucrurile mici care activeaza serotonina. Iti ofera un buchet de crizanteme ciufulite si iti spune inca o data povestea Phoenix-ului care renaste de fiecare data. Iti spune ca tristetea ...

Cred ca motorul omului este curiozitatea. Iar curiozitatea este declansata de mirare. Intai ne miram si apoi apare si intrebarea: “ de ce?” . E un mecanism la care nu ne gandim prea des. Ba chiar din contra. Incercam sa impunem si sa ne impunem lipsa mirarii. Fara sa realizam ca momentul in care incetam sa ne miram de ceea ce ne inconjoara, bun sau rau, este momentul in care ne blazam.  Sigur, uneori mimam blazarea, fie pentru ca asa de bine, fie pentru ca se impune, fie pentru ca asa ne imaginam ca devenim interesanti in ochii celor a caror atentie o cautam. In momentul in care afirmam "nimic nu ma mai mira" si credem afirmatia, in acel moment am ucis curiozitatea si, odata cu ea, cretivitatea si lumina din ochi. Lumina care ne insoteste din copilarie, lumina care se hraneste cu nou, cu dorinta de a afla, cu bucuria descoperirii si cu linistea pe care ti-o dau prietenii si iubirea.Lumina asta se stinge atunci cand incetam sa ne miram. Odata cu ea dispare si drumul. Ca o cora...

Cand te simti secat si ai senzatia ca invarti inutil o rotita de cobai, Universul deschide camara si iti da bomboane. Multe. Suficiente ca sa-ti faci provizii. Provizii de miros de toamna tarzie, a gutui si a vin nou, provizii de spatii deschise colorate cu penelul agil al naturii si provizii de nou si neasteptat. Te trezesti intr-o dimineata iar Universul iti picura in latte-ului de inceput de zi un dor de duca caruia nu i te poti impotrivi. Un drum pe care ezitai de mult sa-l faci devine brusc prioritar. Pornesti catre o destinatie pe care o credeai banala, un loc in care rezolvi ce ai de rezolvat si atat. Doar ca viata deschide borcanul cu bomboane si te poarta dincolo de cotidian pe drumul sinuos si ingust dintre podgorii. Brusc, realiatea si presiunile zilei dispar si lasa locul liber pentru viile aliniate din care strugurii au fost culesi si pentru senzatia de vacanta si netimp. Acolo, intre podgorii, pe masura ce urci pe drumul accidentat, cerul si viile impletesc o poveste dupa...

  Uneori, cand te astepti mai putin, viata iti da bomboane. Un borcan plin cu acadele avand textura  soarelui incredibil al toamnei tarzii, debordand de culorile flacarilor tacute ale padurii.  Drumurile planificate in scurt, in impulsul de moment te duc in cele mai neasteptate locuri. Te uiti in jur si brusc realizezi ca de fapt universul a orchestrat clipa pentru tine si te-a indrumat catre camara cu dulciuri pentru suflet ca sa iti faci provizii in timpuri potrivnice.  Sunt momente in care vointa se topeste in frumusetea inefabila a dealurilor ca siluetele unor uriasi adormiti aparute dupa curba stransa la stanga. Odata iesit din drumul cunoscut ai senzatia ca cineva a ridicat cortina catre locuri in care timpul curge altfel. Drumul isi schimba dimensiunea si te lasa sa absorbi tot ceea ce te inconjoara intr-o baie de lumina de o blandete neasteptata. Brusc tensiunea realitatii dominate de frica unui dusman nevazut se disipa alungata de culori si viata mocnita din...

 Viata nu este in alb si negru ci in tonuri de gri. Asa se spune. In viata trebuie sa faci compromisuri. Si asta se spune. Intotdeauna m-am intrebat daca nu cumva stereotipurile de genul asta sunt de fapt elemente ale unui sistem de programare. Ti se repeta pana ti le insusesti, ti se repeta pana cand devin un mod de viata. O viata cu ochelari de cal privind intr-o singura directie, cea impusa de capastru, o viata cu tonuri de gri si convingerea autoimpusa ca fericirea se gaseste la capatul suferintei. Sigur ca ai libertatea sa alegi. Sau asa pare. Doar ca programul este rodat si functioneaza pe multe niveluri sustinut cu sarg pe toate palierele sociale pana la unii din cei din jurul tau. Din copilarie ti se spune despre Rai si Iad, apoi despre Purgatoriu, griul dintre alb si negru, Apoi descoperi mirajul acceptarii sociale si a pozitionarii pentru care trebuie sa faci compromisuri.  La un moment dat apar si modelele de viata si reusita pe care le urmaresti si care, la randul ...

Diminetile de toamna tarzie vin la pachet cu mirosul de placinta cu dovleac amestecat cu cel al cafelei editie limitata de Craciun. Si da, cu adierea Craciunului. Optimistii posteaza AMR pana la Craciun si, chiar daca nu recunoastem, cu totii ne gandim ca, poate anul acesta Moas craciun ne va aduce ceea ce ne dorim cu adevarat si nu avem curaj sa cerem. Miroase inca a toamna, culorile se amesteca in aquarele de final cu promisiuni de renastere, decoram cu dovleci si tartacute si pregatim intens sarbatori de import. Ne bucuram ca anul se apropie grabit de final si speram ca toata presiunea fricii si a insingurarii  se vor ridica si ca vom putea iesi din nou in lumina. Trimitem in gand scrisori catre Polul Nord si, de data asta, nu cerem bijuterii si haine si jucarii, sau poate si asta, dar acum cerem ca tensiunea sa dispara si sa ia cu ea si restrictiile acceptate mult prea repede. Traim intr-o inchisoare a cutumelor sociale si, de multe ori, autoimpuse. Putem iesi dar frica se post...