Madam Panseluta

Din ce in ce mai des imi vine in minte scena rascrucilor din Oblio. Sa ai atat de multe indicatoare si, paradoxal, nici un drum pe care sa o apuci. Sa fii inconjurat si traversat de emotii contradictorii, fara sa stii pe care sa o pastrezi si pe care sa o lasi sa treaca. Cumva, stii, ca toate indicatoarele merg in directii false, stii ca singurul indicator veritabil este cel din tine, indiferent ca ii spui subconstient, al saselea simt sau voce interioara.  Stii ca drumul pe care il indica este cel mai abrupt, ca aici te pierzi si te regasesti, ca este presarat cu maracinii bataliilor intre tine si ego-ul tau crescut in doctrina societatii, si pietrele ascutite ale regretelor supelor caldute in care te-ai simtit comod pana acum. Dar, la fel de bine, stii ca pe drumul asta, visele tale isi fac carare cu maceta credintei ca vei reusi, pe drumul asta afli cine esti cu adevarat si cum poti deveni o versiune mai buna a ta, pe drumul asta te lasi condus de "a fi". Aici reali

" Oamenii se cauta. Se cauta neintrerupt. Zile. saptamani. Luni. Ani. Iar atunci cand se gasesc... se impiedica. Se impiedica unul de celalalt. De ei insisi. De orgolii, de asteptari, de temeri." - Alexandru Chermeleu Ne-am obisnuit atat de tare cu regulile unei realitati pe care o acceptam ca fiind a noastra, incat atunci cand ne gasim nu mai stim. Nu mai stim cum sa ne recunoastem. Nu il vedem pe celalalt ci doar imaginea lui reflectata de cutume si prejudecati. De ce sa ridicam valurile si sa indepartam perdelele de fum ale "societatii" cand este mai simplu sa il inghesuim pe celalalt in tiparele prestabilite? Ne simtim in siguranta, stim exact pe ce raft si in ce sertar sa il plasam. Asa am fost invatati si asa ne dam voie sa credem.     Si ne complacem in supa calduta a societatii. Chiar daca, undeva, adanc "ce-ar fi daca?" nu ne da pace. Ne infranam dorinta de visare, dorinta de a descoperi si de a ne depasi limitele autoimpuse. Nu vedem ca m