Cafelele sufletului

Sunt zile in care sufletul se aseaza calm langa tine, iti intinde o cafea si te indeamna sa-i povestesti. Te indeamna sa-ti ostoiesti dorul de duca si nelinistea pentru ce vine. Stie ca nu esti bine, stie ca inca esti suparat pe tine pentru ceea ce inca consideri ca este greseala ta, stie despre angoasele pe care nu ai curaj sa le marturisesti nimanui pentru ca ar putwa fi interpretate drept slabiciune. Si, tocmai pentru ca stie iti pune o cafea in fata si iti spune sa o savurezi si sa o ladi sa spele toate nelinistile. 

Cand stai picior peste picior cu mainile petrecute peste ceasca cu un flat white aburind si cu privirile pierdute in frunzisul in note de galben al unui copac oari un visator si nimeni nu intuieste dialogul care se poarta pe deasupra aromei de cafea.

De multe ori m-am gandit ca prietenii imaginari ai copiilor si discutiile cu acestia sunt precum cafelele cu noi insine. In copilarie ne cream prieteni in care sa putem avea incredere si, desi nu recunoastem, ii pastram le spunem alter - ego dar, in continuare, le incredintam cele mai adanci temeri.

Cand nu stii cui ai putea povesti ce te doare cu adevarat si ce te sperie cu adevarat, te asezi la o cafea cu tine insuti. Stii ca discutiile despre vreme nu sunt incluse dar stii ca poti sa scoti si ultima masca si sa povestesti asa cum se deruleaza firul povestii, fara sa-ti pese de calitatea si culoarea lui. La fel, esti constient ca in discutia asta nu exista saltele de puf pe care sa aterizezi dupa ce iti administrezi dozele de critica si autoironie dar, in acelasi timp stii ca upa ultima inghititura de cafea te vei fi umplut cu energie si ca iti vei fi oblojit toate ranile.

E drept ca, uneori, cafeaua asta dureaza aproape o zi intreaga din cauza realitatii care se interpune cu bataile din picior ale urgentelor. Dar, chiar si asa, la finalul suetei, chiar daca nu iei hotarari radicale, macar ai reusit sa pui in sertare separate amalgamul de emotii. Sigur ca, uneori, sertarele nu au incuietori, sau nu sunt tocmai bune asa ca, te mai confrunti o data si inca o data cu regretele, frustrarea, tristetea sau nostalgia. 

Mai ales cu nostalgia. "Zapezi ce-ar fi putut sa fie".  sertarul ala nu e cel mai grozav asa ca te gasesti uneori tanjind dupa senzatia de bine pe care, de multe ori, ti-o dadea o iluzie. Dar tot iti este dor de ea. Si, din nou te gandesti unde ai gresit, sau daca ai gresit. Peste ceea ce pare a fi ce ne dorim este cel mai greu sa treci. Chiar daca, la un moment dat, ajungi sa intelegi care au fost premisele celuilalt. Dar tot e dificil sa treci peste gustul amar al farfuriei de ciulini inghititi in momentul in care ai realizat ca ai fost folosit. Si atat. Cam ca realitatea virtuala. Odata apasat butonul off, totul dispare.

Bine ca, la cafea cu tine insuti poti sa spui cat de adanca este rana si, incet incet cu rabdare si multe cafele cu tine, reusesti sa o inchizi si apoi sa cosmetizezi cicatricea. La fel si cu urmatoarea, si urmatoarea. 

Cumva stii ca atunci cand ai mai multa nevoie, sufletul iti va pune in fata o cafea, diferita ca sa nu devina monoton, si iti va da timp si spatiu sa descarci incarcatura de pietre si venin. 

Uneori e bine sa iei tu initiativa si, atunci cand ploaia rece a toamnei sterge cu incapatanare ultima raza a verii indiene, infasoara-te intr-o patura cadrilata si ia o cafea cu tine in aerul tare cu miros de recolta de grane.

Si nu uita de ultima inghititura. Pentru ca acolo se ascunde praful magic care te face sa continui.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Magul

Dimineti cu latte in cesti turqoise