Pana cand ne vom reintalni...

 Sunt zile in care iti este dor. Dor de te doare. Dor de ei, de cei care nu mai sunt aici cu tine. Sau, poate sunt, pentru ca orice gand pe care il indrepti catre ei ii aduce langa tine.

De multe ori ma surprind intrebandu-ma ce ar fi spus tata, cum ar fi reactionat intr-o anumita situatie si, de multe ori, imi rasuna in minte vocea lui si, cumva, chiar si acum, ma ajuta amintirea ironiei fine pe care o avea. 

Nu sunt habotnica, nici el nu era, asa ca, in fiecare an, in aceasta zi, ma asez la o cafea, era mare fan, cu o amintire. Si imi este bine si rau in acelasi timp. Dar, ca si momentele cu mine insami la cafea, cele cu aceasta amintire sunt pretioase.

Si, in fiecare an, in ziua in care ne asezam la cafea, indiferent de prognoza, soarele apare dupa pranz si se uita inapoi la apus. Ca si cum, pentru mai putin de o zi locul de dincolo de curcubeu isi deschide poarta pentru  noi. Si avem rezervata masuta cu doua locuri si cafea cu caimac. Nu este un spatiu anume. Este doar lumina in jur si tata in costumul maro cu cravata asortata, pardesiu si palarie eleganta. Si depanam povesti. Povesti despre troica de argint lucrata manual de un bijutier ascuns in mijlocul unui atelier de strungarie. Povesti despre cei salvati din interiorul granitelor comunismului si despre cei care nu au reusit. Povesti despre cartile procurate cu greu si ascunse in pachete sub invataturile marxism leninismului si Congresele PCR. Ne amintim despre istoria religiiilor si ne actualizam impresiile. Eu de aici de jos, el, de acolo de sus. 

Imi aminteste sa pastrez inima deschisa pentru cei care au nevoie si, mai ales, sa fac bine si, daca nu pot, sa nu fac rau. Vorbe vechi care, de multe ori nu mai rezoneaza cu "valorile" moderne in care fara apartenenta la un anumit grup sau casta esti neimportant. Imi aminteste ca viata este facuta din piese de mozaic, unele mai stralucitoare, altele acoperite de praf si ca fericirea depinde de cat de ager iti este ochiul in a descoperi comorile din oameni. 

Ma intreaba cum mai este pe acasa si cum ma descurc si imi povesteste de pe la el de acolo de sus. Uneori imi raspunde la intrebari pe care nu le-am pus si imi spune ca raspunsurile vin la momentul potrivit si oamenii de drum lung apar cand ai mai multa nevoie de ei. La fel si oamenii lectii. E drept ca ei dispar cam asa cum au si aparut. Inca imi desluseste sensul apelor tulburi si ale perdelelor de fum. 

Iar timpul se opreste in loc, lasandu-ne in lumina blanda a soarelui sa zambim si sa vorbim in aerul cu miros de cafea si tutun vechi. Clipa se suspenda si rasfoim cartile vechi ascunse cu atentie in vremurile de demult. Apoi imi zice sa am grija de mine si de noi, sa nu ma mai supar pentru nimicuri pentru ca totul se rezolva si imi spune sa nu uit de rasarit si de apus, de cer si de mare si, mai ales sa nu uit de suflet si minte.

Apoi, cu ultima raza a soarelui in asfintit si ultima gura de cafea, isi ia ramas bun si isi desface aripile. In urma lui ramane mirosul slab de tutun si amintirea unui zambet. 

Iar timpul isi porneste din nou curgerea. Pana cand ne vom reintalni....

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Magul

Dimineti cu latte in cesti turqoise