Sfere de netimp

 

Viata si timpul nu au curgere liniara. Indiferent cat de mult incercam sa ne convingem de acest aspect.

Poate pentru mintea noastra este mai simplu sa perceapa o curgere liniara, de la A la B, fara bucle in timp, fara deja - vu, fara clipe cu intensitatea unui an intreg.

Daca esti atent, reusesti sa vezi buclele in timp si curbele mai mult sau mai putin periculoase. Nu ca ai putea sa le eviti. Singurul lucru pe care il poti face este sa incerci sa mergi cu ochii si inima larg deschise. Stiu ca pare la fel de periculos ca si cand ai merge pe un motor de viteza fara casca si echipament de protectie. Dar, cumva viata are un mod foarte discret de a-ti oferi si protectia necesara atunci cand este cazul si de a-ti smulge armura atunci cand drumul iti cere sa pasesti descult printre experiente.

Iar timpul se impleteste subtil intre trairile si evenimentele de pe drumul tau. El pare liniar: de la 9 la 5, de luni pana duminica, de seara pana dimineata, dar te surprinde uneori rasucind secundarul si creaza o sfera de netimp in care lucrurile se intampla in ritmul lor. Si atunci timpul se opreste, accelereaza sau incetineste sincronizat cu bataile inimii tale. Se opreste cand astepti rezultatul unui examen sau zgomotul unei respiratii, accelereaza cand adrenalina iti pompeaza furtuna in vene si incetineste cand stai de vorba cu tine.

Sfera de netimp este speciala. Acolo regulile se topesc, acolo te simti bine protejat si alert in acelasi timp. Acolo te privesti cu ochii altcuiva si vezi ceea ce nu ai reusit sa vezi in tine. Acolo iti indrepti spatele si inveti din nou sa mergi dupa o cazatura urata in curba in ac de par a vietii. Acolo te retragi cu ceea ce iti face aripile sa creasca si acolo te cuibaresti in sufletul altcuiva. Acolo iti depozitezi cele mai pretioase amintiri si de acolo te incarci cand totul pare sa se naruie in jurul tau.

Nu conteaza cat timp liniar trece intre evenimente, nu conteaza cat de drept sau sinuos se desfasoara viata in fata ta intotdeauna ai nevoie, chiar daca nu stii asta la inceput, dar totreauna ai nevoie de aceste bule in afara timpului. Ai nevoie de ele tocmai ca sa poti continua.                                                          Fiecare dintre noi are in buzunar sau in rucsac, pe langa bastonul de maresal, sferele de netimp.      Uneori ele apar brusc, create fiind de o privire sau de vorbele cuiva. Te atrag si, dinauntrul lor, te intrebi care este sensul stabilirii unor reguli de curgere liniara a timpului. De ce incercam cu disperare sa legam evenimentele de momente concrete in timp in contextul in care ele au propriile lor reguli de curgere impreuna cu timpul.                                                                                                                                      Ne-am creat un zeu pe care il divinizam cu fiecare device care masoara timpul in contextul in care noi putem sa il modelam. Il lasam sa ne conduca, ne uitam la ceas, ne plangem de prea mult sau prea putin timp fara sa ne intrebam cum ar fi sa-l fasonam noi si sa ne bucuram de ceea ce conteaza. Sa uitam de deadline-uri si sa ne bucuram de o conversatie a privirilor, sa lasam timeline-ul de-o parte si sa  mai savuram sotronul, sa-l ignoram pe trebuie si sa mai bem o ceasca de ciocolata calda in sfera de netimp a Craciunului.

Timpul si viata nu au o curgere liniara. Dar, in acelasi timp iti cer sa fii atent si sa pastrezi momentele frumoase, privirile luminoase, gesturile blande si imbratisarile. Iti cer sa pastrezi senzatia de siguranta pe care o ai intre prieteni si aroma de poveste a primei iubiri. Pe ele le strangi in sferele de netimp, cu ele te invelesti in mijlocul crivatului si din ele iti extragi seva.

Iar sferele te ajuta sa-ti pastrezi echilibrul atunci cand mergi fara plasa de siguranta pe drumul suspendat intre viata si moarte. 

Jolly Joker

 

Cateodata, cand nu esti atent, printre carti iti apare un Jolly Joker. Uneori Jolly Joker est un avantaj neasteptat care intoarce jocul in favoarea ta prin anularea rezultatului. 

Uneori te gandesti chiar sa-l strecori constient printre carti ca sa poti intoarce partida intr-un mod convenabil. Dar realizezi destul de repede ca nu este o solutie. Pentru ca Jokerul intoarce totul doar in favoarea lui.

Jolly Joker este cam peste tot: in politica, evident, la scoala, in cercul restrans al care au acelasi hobby, in sport, la televizor si la birou. El are intotdeauna o parere foarte buna despre el insusi, despre capacitatile lui, etica si morala lui. Este unic precum girafele dar intr-un sens superior. Toti ceilalti sunt orbi, prosti, ignoranti pentru ca nu vad toate aceste calitati.

Jokerul, indiferent daca este barbat sau femeie, iti va povesti cu emfaza mascata despre pasiunea lui. Pasiunea lui pentru lucrul bine facut, pentru respectarea regulilor jocului, pentru ceea ce face, pentru caile nebatute din spatele drumurilor asfaltate. Daca nu esti atent la detalii te prinde in plasa lui de cuvinte.

Lucrurile merg bine o vreme, tu ai avantaje la joc, Jokerul iti spune de multe ori ce minunat strateg esti si cat de bine colaborati. Ceea ce nu stii tu este carui jucator ii mai spune asta, si care este pozitia acelui jucator in ierarhie.

Se plange despre cat de greu este sa faci totul conform regulilor si a bunului simt cand altii le eludeaza, se lamenteaza vis-a-vis de invidia celorlalti si incapacitatea de a-i convinge de bunele lui intentii. Iti va atrage atentia asupra celor care nu respecta jocul sau ierarhia, dar nu se va retrage din pozitia privilegiata pe care a reusit sa o obtina nici macar atunci cand ii demonstrezi ca si el procedeaza exact la fel, triseaza uitandu-se in ochii tai si te convinge ca nu este adevarat ceea ce vezi. 

Este abil si talentat, isi creaza cu usurinta un loc numai al lui si joaca cartea indispensabilitatii si a superioritatii neintelese.

Iti zambeste si extrage informatii de la tine, pe care le plaseaza trunchiate sau modelate catre ceilalti jucatori care i-ar putea fi utili in cazul in care tu te hotarasti sa nu te mai prefaci ca nu vezi cartile masluite. 

Cu cat ramane mai mult in joc, cu atat atitudinea se schimba intr-o autosuficienta mascata in incredere de sine. Usor usor, granita fina dintre corect si trisat se sterge,  regulile nu mai sunt respectate, si intotdeauna se aliaza cu un alt jucator, dintr-o liga superioara pentru a te obliga sa le schimbi in timpul jocului astfel incat el sa nu se simta jignit. 

Face aliante, desface aliante in functie de avantajele de moment sau pe termen mediu. Nu conteaza ca a desfacut o alianta acum 5 minute, daca acum este rentabil sa o refaca, zambeste larg, arunca putin praf in ochii celui de care are nevoie si noroi in cel care nu ii mai este de folos, rasuceste vorbe si creaza o antanta din nou cu tine.

Uneori il ia valul si nu realizeaza ca nu mai este de mult un avantaj, ca cei de la masa verde au schimbat pachetul de carti si continua sa se comporte ca si cand micul univers al partidei in desasurare ar gravita in jurul lui si continua sa apese pedala rupta deja a unui ego care se indreapta vertiginos catre zidul indiferentei celorlalti. Un ego care tinde sa acapareze toate cartile de joc cu apetitul reginei de cupe. Un ego care trateaza cu o atitudine pasiv agresiva si o nota de ironie superioara orice incercare de inprospatare a pachetului de joc. 

Se gandeste chiar ca jocul este nedrept, ca pozitia lui este subevaluata si ca, de fapt, toate cartile ar trebuie sa recunoasca hegemonia Jolly Joker si sa nu comenteze daca el hotaraste ca o quinta royala este mai slaba decat o culoare. 

Jokerului nu ii plac confruntarile directe. Deloc. Si va incerca intotdeauna sa le evite, ba chiar sa aplice celebrul dicton "divide et impera".

Este imaginativ si va gasi intotdeauna subterfugii. Daca reusesti sa il confrunti te va face sa te simti vinovat. Asta incazul in care nu il va informa pe jucatorul aflat deasupra ta in ierarhie despre atitudinea ta complet lipsita de consideratie fata de regulile impuse. Sau, cu aceeasi atitudine pasiv agresiva iti va demonstra prin terti ca, de fapt "bufnitele nu sunt ce par a fi".

Este alunecos, esti cantitate neglijabila atunci cand nu exista un ROI imediat dar, este dispus sa discute cu tine atunci cand simte sau stie ca ai in mana un careu de asi care i-ar fi utili.

Jolly Jokerul este aproape personificarea arcanei Magului de la cartile de tarot. Doar ca aura de mister i se risipeste relativ repede si poleiala ieftina se scorojeste de pe materialul de baza.

Cu toate astea, de la el inveti lectia lui Nu. Nu pentru calea minimei rezistente, Nu pentru cei care doar iau fara sa dea nimic din ei, Nu prieteniilor de conjunctura, Nu cand ce e frumos este manjit cu suspiciuni ieftine.

Jolly Joker este lectia lui NU. 

Il gasesti in pachetul de carti si este alegerea ta daca il lasi in joc sau il dai la o parte.

Vulnerabil

Intotdeauna suntem vulnerabili in fata celor  care conteaza. In fata celor pe care ii admiram, in fata celor pe care ii iubim, in fata prietenilor mai mult decat in fata dusmanilor.

Cutumele sociale ne-au invatat ca vulnerabilitatea este apanajul oamenilor slabi. Ca trebuie sa ascundem si sa ignoram latura asta a personalitatii noastre. "Nu e cool sa fii vulnerabil", "dusmanii iti cauta punctul vulnerabil", etc. Ne transformam cu totii in replici ale "soldatului universal" si ne blindam cu armura unei sigurante afisate. Ca si cum vulnerabilitatea ar fi o forma incurabila de boala tropicala. 

Si pretindem. Pretindem ca nu ne afecteaza o privire, un gest, un telefon venit exact atunci cand nu stii ce sa faci. Pretindem ca nu am obosit sa zambim de complezenta, pretindem ca suntem mai rezistenti decat suntem de fapt, pretindem ca gesturile brute nu ne afecteaza si ca tandretea este desueta. Desfacem cozi de paun pe care nu le avem si ne incolonam in marea masa de "cool", "rationali", "rezonabili", "maturi" si "morali".

Totul pentru a nu recunoaste ca suntem vulnerabili. Sigur ca vulnerabilitatea pare si, in anumite contexte poate fi, o slabiciune. Din punctul meu de vedere slabiciune este falsa vulnerabilitate, cea care mascheaza de fapt un spirit obtuz, narcisist, "a taker".

Vulnerabilitatea reala este defapt apanajul oamenilor puternici. a celor suficient de puternici pentru a-si analiza toate laturile propriului eu si de a se accepta si pretui asa cum sunt. Nu sunt cei care se declara puternici, sunt cei care iti intind timizi ultima prajitura de pe platou pentru ca tu ai nevoie de ea. Sunt cei carora nu le este greu sa te priveasca in ochi chiar daca le-au dat lacrimile. Sunt cei care iti zambesc incurajator si iti spun ca totul va fi bine chiar daca tocmai ai intrat cu bocancii in sufletul lor.

Sunt cei care stiu ca vulnerabilitatea vine din rezerva noastra de bine si din sursa de lumina pe care o avem in noi. Vulnerabilitatea inseamna sa-ti pui sufletul pe tava, chiar daca expresia a fost demonetizata de prea multa folosire, sa iti asumi ceea ce urmeaza chiar daca nu este intotdeauna ceea ce iti doresti si sa speri. Sa speri ca prietenia este chiar ceea ce pare, sa speri ca nu ai admirat oameni de staniol, sa speri ca cei pe care ii consideri din familia ta de suflete au aceasta apartenenta, sa speri ca iubirea, in toate formele ei are ecou.

Vulnerabilitatea inseamna sa dai din "a fi". Sa dai parti din timpul, mintea si inima ta si sa-ti asumi raspunsul. Uneori este ca bandajul smuls de pe o taietura proaspata, alteori precum ciocolata calda bauta in seara de Ajun. Nu stii niciodata care va fi si cat de adanca va fi cicatricea sau cat de colorat curcubeul. Nu stii niciodata daca vei lumina privirile celuilalt sau vei deschide usa catre crivatul indiferentei.

Tot ceea ce poti face este sa privesti in jurul tau prin filtrul lui "a fi" si sa incerci sa ii alegi pe cei carora sa le arati ca esti vulnerabil. 

Nu este o reteta infailibila, pentru ca mastile se poarta in straturi si nici un filtru nu le poate dezgoli pe toate. Poti insa, sa-ti asculti instinctul si sa lasi lumina din tine sa aleaga.

Pentru ca in fata celor pe care ii iubim, si in fata celor pe care ii pretuim suntem cu adevarat vulnerabili.

Iar tu poti sa-ti asumi si... sa speri.

 

Amprente

Dintotdeauna mi-am dorit caine.

Sigur, orice copil le cere parintilor cel putin o data un caine sau o pisica.

Evident nici eu nu am facut exceptie. Si, evident, nici parintii mei nu au facut exceptie de la regula parintilor care le explica copiilor ce responsabilitate presupune asta, cat de greu este, cum trebuie sa iesi in fiecare zi cu el afara indiferent de vreme si, latura care atinge egoismul copilului unic, cum o parte din privilegiile lui se vor reduce.

Am primit, in schimb un papagal.

Am continuat insa sa cer "un catel sau o pisica" si, am adunat o multime de pui abandonati pe care ii aduceam acasa, ii spalam, ii hraneam si ai mei le cautau familii.

Long story short, dupa foarte mult timp am luat-o pe Peggy.

Primul meu boxer. Victima colaterala a unui divort urat, eu am fost cea de-a cincea persoana la care a ajuns.

Si i-am promis ca de la mine nu va mai pleca.

Au fost 9 ani in care am invatat ce inseamna rabdarea, bucuria si, desi pare un cliseu, iubirea neconditionata.

9 ani au fost prea putin.

Ea a pus prima amprenta in inima mea.

Egoismul imi spunea ca nu voi mai putea avea alt caine.

Dar, apoi a venit Sasha. Sasha m-a ales pe mine inainte sa o aleg eu pe ea. In momentul in care s-a catarat peste cei doi frati ai ei m-a cucerit fara drept de apel.

Cu fiecare privire, cu fiecare scaun ros, cu fiecare vaza sparta si comanda ascultata si-a creat un acasa in inima mea.

Sigur, fiecare atunci cand isi cumpara sau adopta un caine isi imagineaza ca este un leader de haita. Mica haita formata din el si cainele lui. Dar, asta se intampla numai in imaginatia noastra, iar ei ne lasa sa credem asta. 

Ne imaginam ca noi suntem de acord ca ei sa doarma in pat, cu capul pe perna noastra, ne imaginam ca noi hotaram cand mergem la plimbare si ca  noi decidem cand vine masa. Ignoram boticul umed care ne trezeste exact la ora la care vrea sa iasa afara si laba care ne trage mana jos din pat cand ei considera ca e ora de masa.

Situatia devine si mai interesanta in momentul in care haita se mareste.

In cazul meu, ea s-a marit cu D'aya si apoi cu cei 7 pui ai ei, din care in haita a ramas Prada.

Ce te faci cand haita s-a marit cu doua lupoaice Alfa?

Sigur, tu iti imaginezi si acum ca esti leader. Si, cumva,  cu priviri complice ele te lasa sa crezi asta in continuare.

Timp in care ele isi organizeaza ierarhia si "modul de persuasiune" pe care il aplica catre tine.

De la invartitul in jurul tau, la capul pus tandru pe picior, privitul in ochi cand mananci, bagatul capului in palma ta in cel mai pur stil pisicesc si cercurile concentrice in jurul tau.

Totul face parte din strategia micii tale haite de a te convinge ca tu esti leaderul, si de a-ti atrage atentia ca e ora de masa, ora de rasfat, ora de mangaieri dar niciopdata ora de luat medicamente.

Si asta din nou in timpul in care isi lasa amprentele de nesters in sufletul tau.

Cu fiecare sezi pe care il face langa tine cand tu stii ca este in alerta fata de strainul care se apropie de tine in intuneric, cu fiecare rasucire cu burta in sus cersind mai multe mangaieri, cu fiecare agitatie de a-ti "povesti" ce a facut cat timp tu ai lipsit, cu bucuria sincera de a te vedea cand vii acasa.

Cumva pana si "traznaile" te cuceresc si nu te poti abtine sa nu razi si sa postezi pe Facebook cu o mandrie parinteasca fiecare tricou "stilizat", fiecare incarcator rontait, fiecare sneakers transformat in papuc deopotriva cu filmarile de la antrenamente si posturile de somn alert.

Cumva te simti leader de haita cand iti arata de unde sa le dai recompensa, cand iti atrag atentia ca ai dormit prea mult sau  ca nu toti cei care iti intra in casa sunt prieteni. 

Ai mai multa incredere in instinctul lor decat in al tau atunci cand ai de evaluat oameni. Vorbesti despre ei ca despre copii tai si sunt familia nu haita ta.

Viata cu caine sau caini, nu este roz. Nu are cum. Incepe cu trezit foarte dimineata, cu griji legate de vaccinuri, otrava, spalat, tavalit in tot felul de chestii "placut mirositoare', comentariile celor de pe strada sau ale vecinilor, analize, veterinar, refuzuri la cazare. 

Viata cu caini tine de asumare. Pentru ca, in momentul in care un caine intra in viata ta, iti asumi viata lui. Odata asumata, constati ca viata e chiar goala fara ei. 

Nu este o viata pentru oricine. Nu este pentru cei superficiali, pentru cei care vor rezultate imediate, pentru cei comozi si nici pentru cei care cred ca un caine este o chestie cu fundita rosie de aratat prietenilor. Dar este o viata pentru cei pe care nu ii deranjeaza parul de pe haine, pe care nu ii

deranjeaza urmele de labe de pe bluzele albe, pe cei care nu se tem sa isi asume si cele bune si cele rele, pe cei care urmaresc traseul tricoului stilizat prin intestin.

Cineva spunea ca ei sunt cei mai buni teraspeuti. Si probabil ca asta este. Pentru ca, din momentul in care ai ajuns acasa, nu mai ai timp sa intorci pe toate partile barfele de la birou si ce a zis x sau y, nu mai ai timp sa te incrunti amintindu-ti de tensiunea de la servici, timpul tau se directioneaza doar catre ochii care te privesc adanc si fara sa clipeasca si cozile fluturate cu bucuria mereu proaspata de a te vedea. Asta cand nu stergi urmele vreunui dezastru canin.

Indiferent cum ar fi, la finalul zilei, atunci cand pui capul pe perna si unii se urca langa tine, realizezi ca inima ta va purta amprentele lor pentru totdeauna.

 

Ziua intunericului

 

Sunt zile in care te confrunti cu intunericul din tine. Zile in care demonii personali se prezinta la apel.

Nu ai cum sa le eviti si nici cum sa le programezi. Sunt declansate uneori de o imagine, un cuvant, un apel telefonic sau un miros familiar. Nu exista un tipar pentru ca nici intunericul din noi nu are tipar. 

Cineva spunea ca intunericul este doar lipsa luminii. Eu nu cred ca exista oameni complet pozitivi, oameni in care exista numai lumina, pentru ca, pana la urma si lumina este definita de intuneric. In noi toti coexista lumina si intunericul, yin si yang, demoni si ingeri.

Ne place sa credem ca suntem luminosi, ne cultivam asertivitatea, pozitivismul, ne setam pe o directie constructiva incercand din rasputeri sa negam doza de intuneric fara sa realizam ca nu facem decat sa adunam schelete in dulap. Negam accesele de furie, frustrarea, invidia, nevoie de a-i judeca pe ceilalti si mica barfa. Ne spunem: eu nu sunt asa, eu vad altfel lucrurile. De fapt, intr-o masura mai mare sau mai mica, toti avem partea noastra de intuneric si vibratii joase, fiecare dintre noi se confrunta cu demoni de grad mai mare sau mai mic.

Si exista zile in care trebuie sa ne confruntam cu noi insine, cu partea mai putin frumoasa, cu ceea ce ascundem chiar si de noi.

E ca si cand ai cobori in Groapa Marianelor fara masca de oxigen. Nu vrei sa faci asta dar, cumva, nu ai incotro. Pentru ca, surprinzator, in partea intunecata poti gasi pepitele de aur care sa te recompuna si care sa te duca spre lumina. Acolo sunt spinii si cicatricile, acolo sunt momentele in care ai evitat sa faci bine si cand ai facut rau in mod intentionat, acolo sunt fricile si mastile purtate pentru a te integra in ceea ce vrei sa pari a fi. Acolo esti tu, dezbracat de iluzia lui " eu nu sunt asa", acolo esti tu cel care ar lua fara sa dea nimic la schimb, acolo esti tu cel posesiv si acolo esti tu cel care nu isi asuma mascand totul sub poleiala unei sigurante de sine duse la extrem.

Acolo sunt demonii. Chiar daca vrei sa ii eviti vin ei si te bat pe umar. Si acolo trebuie sa-i infrunti. Si, interesant este ca stii cum sa o faci. Sunt demonii tai, asa ca va cunoasteti de ceva timp. Ca drept urmare stii ce sa faci si stii cum sa elucidezi capcanele.

Chiar daca incerci sa negi, acolo esti tot tu. Si nu poti sa te incui intr-o oubliette si sa arunci cheia. Nu ai cum. Poti doar sa evaluezi intunericul din tine si efectele lui asupra sufletului tau si asupra celor pe care ii vrei langa tine. 

Ceea ce nu iti spune nimeni, este ca acolo, in intuneric este un tren fertil pe care sa arunci samanta dorintei tale de lumina. Intotdeauna incolteste. Un lastar fragil care isi croieste drum timid catre cele mai inchise parti ale sufletului si mintii tale. Nu este un far care sa lumineze ascunzatorile. Este mai degraba ca fumul de salvie curatand asperitatile si netezind calea acceptarii.

Pentru ca, daca intr-adevar iti cauti calea spre lumina, atunci este cazul sa te accepti. Sa accepti ca intunericul este acolo si convietuieste cu lumina. Sa accepti ca nu poti sta in calea tornadei fara sa te dezechilibrezi, sa accepti ca vei da si vei primi palme, sa accepti ca lumina nu poate exista fara intuneric.

Nu este simplu sa te accepti pentru ca drumul pana acolo este unul sinuos, plin de pietre ascutite si spini in care itijulesti genunchii si talpile pentru ca nimeni nu te-a dotat si cu incaltari pentru el. Poti alege intotdeauna drumul asfaltat al minimei rezistente si sa mergi mana in mana cu infatuarea care acopera frustrarile. 

Cu toate astea, sunt zile in care trebuie sa te opresti si sa pasesti in intunericul din tine. Poti sa-l ignori sau sa alegi sa-l accepti si sa-l integrezi in tine. Pana la urma, evolutia, din punctul meu de vedere, este sa ne acceptam si sa ne iubim cu demonii nostrii cu tot.

Si abia atunci vom incepe sa pasim apasat si determinat pe drumul luminii. Nu in sensul religios al cuvantului ci in sensul acelui metaforei drumului din caramizi galbene catre Oz. Pentru ca, dupa ce ne infruntam demonii, gasim si compania potrivita pe drumul spre noi.