Madam Panseluta

  Ultima  luna plina din an e momentul dorintelor. E momentul in care speranta trece dincolo de frica si iti da imboldul dorintelor. Luna plina se apleaca asupra noastra cu un zambet pe care doar il intuiesti si ne intinde un cos de gunoi in care sa aruncam frica si frustrarile, agitatia inutila si compromisul. In schimbul lor ne da o foaie de hartie de matase si un creion si ne indeamna sa facem o lista. Ne promite ca o va inmana Universului in noul an si ne aminteste ca nu exista dorinte mari sau mici si nici visuri prea indraznete. Trebuie doar sa privim adanc in suflet si vom sti ce sa cerem Universului si noului an. Ultima luna plina este picatura de liniste pe care ai cautat-o in anul fricii. Este mana care sterge grijile si iti schimba perspectiva. Iti aminteste ca fata nevazuta a lunii nu este intotdeauna vecina cu teama ci poate cu dorinta de explorare si lucrurile neasteptate.  Luna si cerul instelat dupa multa vreme iti separa apele si iti limpezesc gandurile. Te incurajeaza

Astazi m-a intrebat Facebook-ul : Ce ai face daca ai sti ca nu poti da gres?. O postare motivationala transmisa in cerc de cel putin doi ani. Am vrut sa trec peste ea, dar, evident, mintea nu este intotdeauna de acord cu intentiile noastre asa ca, m-am surprins intrebandu-ma: "Chiar ce ai face? " Ce ai face daca ai sti ca nu poti da gres? Ai deschide in sfarsit fereastra catre visele tale? Sau ai actiona in continuare prudent din teama de a nu gresi chiar daca Univresul ti-a garantat ca nu se va intampla? Reactia oamenilor in fata libertatii este extrem de diferita. O cerem, o cautam, invatam sa fim "liberi", invantam jocuri care sa ne elibereze mintea si spiritul si, totusi, in momentul in care primim ceea ce pretindeam ca ne trebuie, ei bine, in acel moment reactionam precum cateii tineri in fata spatiilor deschise.  In clipa in care Universul deschide usa catre imposibil si ne spune: "aici nu poti gresi, aici poti manifesta tot ceea ce iti doresti",  te

  Se spune ca nu exista lumina fara intuneric. Se spune ca trebuie sa ne indreptam fata si sufletul catre lumina. De sarbatori, toate sau majoritatea urarilor sunt despre lumina. Dar cu intunericul ce facem? Cu intunericul din noi cum facem? Cum gestionam partea despre care nu vorbim? Cum depasim temerile, frustrarile, frica indusa? Cum depasim obstacolele catre lumina? Da, fara intuneric nu exista lumina. Numai ca, cel mai greu este sa ne intoarcem catre intunericul din noi. Cel mai complicat este sa confruntam schgeletii din dulap si gunoiul de sub pres.  Ne place sa ne pozitionam in lumina, cea mai buna lumina daca se poate. Facem caz de altruism, de preocuparile pentru mediu si bunastarea omenirii. Suntem precum candidatele la concursurile de frumusete: avem acelasi discurs terminat inevitabil cu "world peace". Citim, sau pretindem ca o facem, carti motivationale, dam like si share pe paginile de social media tuturor citatelor cu gandire pozitiva dar refuzam cu incapatana

Nu stim sa ne oprim. Mergem in directia in care ne-am inregimentat. Marsaluim catre un tel de care abia ne mai amintim. Un tel care se dilueaza cu fiecare mila parcursa. Motivul pentru care ne-am inrolat s-a pierdut de mult in hatisul dorintelor si idealurilor dictate de cei care tin batalionul in formatie compacta. Credem ca rezonam cu speech-urile motivationale, absorbim lectii de viata cosmetizate cu fondul de ten al comercialului, folosim machiajul la moda si expresii semipreparate, ne insusim idealuri preformate si ne inducem nevoile din calupurile de reclama.  Suntem agitati, ocupati, ne tragem sufletul intre deadline-uri, caram cu noi un rucsac plin cu stereotipuri si cutume, purtam razboaie straine de noi, ne imaginam ca stim si ca avem mai multe drepturi decat ceilalti si suntem atat de convinsi de asta incat nu observam ca noi suntem doar reflexia celorlalti. Un perpetuum mobile de oglinzi si reflexii pe care ni le insusim pentru ca stralucesc si pentru nevoia de aparteneta. 

  Simti cum se apropie Craciunul. Si parca anul asta senzatia este mai pregnanta. Cumva, dincolo de ceata groasa a fricii care ne invaluie, se simte mirosul de cozonac. Ati observat ca tendinta naturala a oamenilor este de a cauta divinul atunci cand necunoscutul inlocuieste obisnuinta? Craciunul este inceputul divinului catre care ne intoarcem cand vremurile se schimba.  Intr-un timp care sterge tot ceea ce credeam ca stim, tot ceea ce credeam ca este solid, ne indreptam privirea si gandurile catre Craciun si nazium din nou catre steaua magilor. Pentru prima data, dupa multa vreme comercialul care definea perioada sarbatorilor, paleste in fata dorintelor care nu au mai fost rostite de mult.  La finalul unui an care a rasturnat piesele de sah de pe tabla si a decis ca orice piesa iti poate da sah mat, cautam magia creatiei  dincolo de mirajul materialului, cu asiduitatea unui naufragiat pierdut in marea angoaselor. Cand tot ceea ce era solid a sublimat, ne intoarcem fata catre divin si

  Cineva mi-a amintit in seara asta o vorba veche "gura lumii doar pamantul o astupa". Si, cumva vorba asta mi-a readus in minte imboldul care a creat Madampanseluta: ceea ce eu numesc morala cu miros de tocanita.  Imi place tocanita. Cu muraturi e grozava, dar asta nu inseamna ca nu persista mirosul de ceapa. Cam asa e si cu gura lumii. Indiferent cum cosmetizezi asta mirosul de ceapa se simte din spatele opiniilor ävizate"despre ce zici si ce faci. In general suntem o natie care are o parere despre orice: de la fotbal la moda, de la masini la bijuterii, de la politica la terapii alternative si, mai ales despre ce se afla dincolo de usa celorlalti. Uitatul pe gaura cheii si trasul cu urechea sunt sporturi nationale, cu mult mai multi practicanti decat oina. Suntem oameni de "oras", eleganti, elevati, discutam doct despre trenduri in timp ce mancam sushi, bem sampanie si caviar. Cu toate astea, banca de la poarta, monitorul activitatilor celorlalti este adanc i

 Uneori lucrurile si oamenii se cern. Nu atunci cand vrei sau crezi tu ca trebuie sa se intample asta, ci exact atunci cand trebuie. Si nu, nu esti niciodata pregatit pentru asa ceva. Universul porneste sita atunci cand tu crezi ca totul in jurul tau este bine, atunci cand esti sigur pe cei din jurul tau, atunci cand te simti comod acolo unde esti. Uneori, primesti un avertisment. De obicei o pereche de palme care te invita sa inveti lectia. Numai ca, in bunul obicei al liberului arbitru folosit dupa ureche, nu prea vedem lectia sau ne prefacem ca nu am inteles. Si, oricum, stim noi mai bine, nu-i asa? Sigur ca da, ne raspunde Universul. "Tine, te rog, ciurul asta si hai sa vedem.". Esti increzator ca, in sfarsit ai piesele bine puse numai ca, intr-o clipa, totul se schimba. Oricat de fina ar fi sita, tot se cern oamenii si lucrurile. Ciurul indeparteaza lucrurile, gandurile, ingrijorarile inutile, piedicile pe care ni le punem singuri si malaxorul de emotii absorbite. Prin d