Madam Panseluta

Imi plac provocarile. Si, de curand cineva m-a provocat sa fac o lista cu cele cinci lucruri care te fac sa te simti iubit. Genul de provocare care te starneste pentru ca in primul moment te gandesti ca cinci e mult, ca nu ai cum sa gasesti atat de multe. Te gandesti sa abandonezi dar ceva nu te lasa sa o faci. E mult prea incitanta ideea.  Asa ca, te asezi comod cu o cafea si un biscuit, dai prejudecatile la o parte si scoti din sipetul cu comori momentele in care ai simtit iubire. Iti amintesti toate actele de iubire, ale tale si ale celorlalti si iti dai voie sa pasesti intr-o zona de comfort psihic pe care ai evitat-o in alergatura dupa cotidian.  Iubirea are valente multiple si, pentru fiecare dintre noi, fiecare gest are alte semnificatii. Uneori cele mai simple gesturi si cele mai directe sunt deformate de lentilele unui mod de gandire prestabilit. Si atunci nu mai stim sa gasim ceea ce ne face sa ne simtim iubiti. Ne pierdem in labirintul vorbelor inutile si a privirilor latera

Exista conversatii care te fac sa-ti reevaluezi asteptarile si modul in care vezi lucrurile.  Evident ca te enervezi, pentru ca, in astfel de situatii exact asta este intentia interlocutorului. Daca, insa, reusesti sa treci de prima unda de soc fara sa ai reactia vanata de cel din fata ta, realizezi ca, in spatele cuvintelor aruncate ca o incarcatura de alice, exista un adevar frustrant care, de fapt a provocat discutia "sincera". Paradoxal, tocmai cei care nu ti-au dat nici o sansa, nici macar o farama, iti spun ca tu esti cel mai castigat. Si, pentru ca ipocrizia sa fie se mai palpabila, afirmatia vine in contextul in care ei au furnizat acul care trebuia sa te tintuiasca in insectarul uitarii sau al esecului. Subtextul este ca tu ar trebui sa fii recunoscator pentru ca soarta te-a favorizat.  In astfel de momente totul tine de antrenament. De cat de rapid reusesti sa disimulezi greata si de cat de iute afisezi masca de "uau, ai dreptate, cum de nu m-am gandit pana acu

 "Alege un partener căruia să nu fie nevoie să-i explici ce-și doreste sufletul tău. Alege pe cineva care te face să te simți liber să fii tu însuți care te încurajează să fii tu însuți.” Vorbe auzite candva si ramase adanc in minte si in suflet. Mai ales ca intr-un timp al mastilor si al fake-ului ridicat la rang de principiu indemnul asta este echivalentul inceputului unei vanatori de unicorni.  Nu realizezi ca dorinta de real, adevar si spatiu personal intr-o relatie este vecina cu utopia decat in momentul in care citesti sau auzi astfel de cuvinte. Sunt vorbe simple, care ridica praful gros asternut peste visele din adolescenta. Vise pe care le-ai considerat copilaresti, de o naivitate extrema si le-ai lasat in fundul cufarului cu papusi.  Ai pasit in valtoarea sociala si te-ai adaptat adunand masti de zi si noapte, masti de asertivitate si rezilienta, adaptate fiecarei trepte ierarhice si sociale, ba chiar asortate cu tinuta. Te-ai obisnuit sa-ti alegi hainele si relatiile de

 Nu exista retete. Chiar daca suntem inconjurati de munti de carti de bucate si moduri perfecte de a ne trai viata.  Hai sa fim seriosi! Toate te indeamna sa iti schimbi mindset-ul. Bun. Numai ca, ce sa vezi, iti dau si directia. Exista tomuri cu retete pentru a fi angajatul perfect, sau seful perfect, cum sa iti dezvolti o afacere de succes, cum sa ai relatia perfecta, familia perfecta, job-ul perfect, casa perfecta... Da practic cum sa ai totul perfect.  Citesti si te simti mic. Coplesit de solutiile prescrise si directiile de gandire si actiune catre care esti ghidat. Pentru ca, nu-i asa, nu poti sa contrazici o somitate, un trend sau mindsetter. Nu ai cum. Pentru ca tu esti cel care cauta rezolvari in scrierile lor. Sau, daca nu esti obisnuit cu cititul, in vlogurile si podcasturile celor care au reusit.  Nici macar nu conteaza ce au reusit. Conteaza ca exista o reteta pentru asta. Frumos, cu ingrediente descrise in amanunt, cantitati prezentate pedant si rezultate detaliate. In Ev

Cineva spunea "Persoana potrivită te va face să o iubești nu doar pe ea, ci te va face să te iubești și pe tine însuți." Intrebarea este, de unde stii care este persoana potrivita? Cum o vei identifica? O cauti ? Te cauta? Sau se intampla, pur si simplu?  Nu cred ca exista o reteta. Nu cred ca exista un standard al persoanei potrivite. Cred insa ca exista incercari. In unele cazuri multe si chair fara rezultat. In altele una singura. Nu poti sa te uiti in curtea celorlalti si sa copiezi ceea ce functioneaza acolo. Nu ai cum.  La un moment dat, cineva m-a provocat sa-i spun cum poate avea o relatie buna. Cum ar putea gasi persoana potrivita. Si intrebarea a pornit de la uitatul in batatura altcuiva. Raspunsul s-a intins pe vreo trei pagini. Abia dupa ce l-am recitit am vazut ca, de fapt, am initiat o vanatoare de unicorni.  Si apoi am dat peste fraza asta. Ceea ce m-a facut sa realizez ca, cel putin o data in viata cautam cu asiduitate unicorni. Inorogii ne strabat visele si n

  Un principiu yogin spune sa nu faci lucruri inutile. Numai ca, ce sa vezi, noi nu stim asta. Si chiar daca aflam continuam sa ignoram. Este atat de evident incat preferam sa ne invartim pe calcaie si sa complicam inutil lucrurile. Ne aruncam cu capul inainte in relatii care nu ni se potrivesc motivand ca am obosit sa cautam pe cineva care chiar rezoneaza cu noi. Pretindem si umplem dulapul cu scheletii tacerilor lasand faliile dintre noi sa se mareasca pana cand, intr-o zi constatam ca suntem la ani lumina distanta. Si stocul de navete spatiale s-a epuizat. Asa ca… Doar ca “ asa ca” nu se intampla. Pentru ca ne place sa facem lucruri inutile. Si arunci continuam un simulacru de relatie in care fiecare isi refuza fericirea. Continuam sa marim stocul de scheleti si incepem sa consideram ca suntem in trend. Poate chiar ii vopsim in culori fosforescente si ii organizam apoi pe culori in dulapurile din care scoatem hainele ca sa le facem loc. La un moment dat, poate, aflam despre regula p

 Refuzam sa fim fericiti. Pare complicat sa fii fericit. Si, totusi, in momentul in care decizi ca vrei sa iti fie bine, Universul aseaza toate piesele la locul lor. Oamenii care iti deschid calea se intampla, oportunitatile de care ai nevoie se intampla si chiar si incheierile de care ai nevoie se intampla. Singurul lucru de care este nevoie este ca noi sa hotaram ca vrem sa fim fericiti. Dar nu genul de decizie facuta in prima zi din an, dupa o petrecere sau atunci cand ne confruntam cu obstacolele puse in cale de noi sau ceilalti. Nu. Universul incepe sa faca lucrurile sa se intample atunci cand decizia este asumata. Genul de hotarare pe care o iei intr-o dimineata, la o cafea cu tine.  Cineva spunea fii atent ce iti doresti. Ei bine, vorba asta se aplica foarte bine in cazul acestei rezolutii. Nu faci asta in fiecare zi. Pentru ca Universul iti da o singura sansa. Nu poti sa decizi in fiecare zi ca vrei sa fii fericit si apoi sa continui sa ignori semnele pe care le primesti. Faci

 Cel mai pretios lucru pe care il putem darui e timpul.  Ne plangem in permanenta ca nu avem timp. Si, totusi, exista oameni pentru care ne oprim din agitatie si daruim. Le daruim clipe, momente, zile si chiar ani din timpul nostru. Stim ca nu putem lua inapoi darul si, poate din acest motiv, suntem extrem de zgarciti. Uneori, refuzam sa oferim timp celor pe care apoi ii regretam si, paradoxal, dam fara masura celor care doar iau fara sa umple golurile si fara sa aprecieze ceea ce primesc.  E drept ca nu poti pretinde altcuiva sa pretuiasca ceea ce tu risipesti. E cam ca in zicala cu margaritarele si porcii. Suntem mai degraba inclinati sa dam clipe pretioase celor care infasoara dezinteresul in ambalajul necesitatii de a fi in lumina reflectoarelor. Asta pana ne prindem, de cele mai multe ori prea tarziu, ca reflectoarele si acceptarea sociala nu sunt, de fapt, decat niste lumini cu consum mare de energie. A ta, in defavoarea propriilor tale idealuri.  Intr-o era a economiei de resurs

Nu obisnuiesc sa folosesc atat de multa romgleza. Insa, de data asta expresia tradusa nu ar mai suna la fel de bine.  Uneori postarile vin ca replica la o provocare. O replica bazata pe perceptiile mele. Este posibil ca viziunea mea despre un subiect sau altul sa fie in total dezacord cu opinia altcuiva. Dar, pentru fiecare dintre noi, imaginea lucrurilor este data de perceptii. La fel si ideea de relatie. Cumva, in toata evolutia globala, avem tendinta de a omite faptul ca si relatiile interumane se modifica. Sau doar premisele se schimba odata cu trecerea timpului si trecerea noastra dintr-o etapa in alta.  Am mai spus ca suntem ipocriti. Uneori pentru ca asa da bine, alteori pentru ca notiunea de moralitate este tot cea cu miros de tocanita indiferent cat de evoluati am pretinde ca suntem. Nu realizam cat de mult atarna "gura lumii"sau "bancuta de la poarta" pana cand nu ne aflam in situatii neobisnuite sau, mai ales, cand ceea ce simtim si ceea ce ne dorim nu co

 "Dacă m-aş îmbolnăvi de sinceritate mi-aş umple stiloul cu lacrimi şi l-aş lăsa să facă acea dîră memorabilă pe caietul ce îl voi arunca mîine la coş." - Nicolae Sava Cat de mult ne dorim sa parem "puternici", imperturbabili, rezistenti? Cat de mult ne ascundem in spatele mitului eroului? Cat de mult negam vulnerabilitatea? Si cat de multi plasturi lipim peste taieturile adanci in structura intima a sufletului?  Ne ferim cu obstinatie de a fi comparati cu o mimoza. Ne imbracam in armuri rezistente pentru a ne ascunde fragilitatea si ridicam ziduri groase intre noi si intentia de apropiere a celorlalti. Nu reactionam la fel. Uneori suntem de o exuberanta vecina cu miscarea browniana atunci cand cineva se apropie periculos de mult de nucleu. Alteori ne retragem tacuti infasurati in ganduri atunci cand ceilalti ar putea intrezari caducitatea dincolo de scuturile ridicate. Nu avem aceleasi reactii dar, cumva, sbstratul este acelasi. Am invatat ca vulnerabilitatea este

  Traim doua vieti. Sau cel putin doua. Una exterioara cu masti puse una peste alta si tipare prestabilite si una interioara in care povestile se tes din paginile cartilor  impletite cu gandurile noastre.  De cele mai multe ori viata exterioara prevaleaza. Suntem invatati de mici sa traim in vazul celorlalti si sa fim atenti la comportament si vorbe. Poate ca asta vine din instinctul de turma sau, ca sa nu se supere nimeni, din instinctul de trib al animalului social. Mediul inconjurator sunt ceilalti si limitarile impuse de sablonul leaderului de haita. Nu conteaza daca tu esti altfel structurat, trebuie sa adopti comportamentul general acceptat si morala cernuta prin sita standardelor autorizate. In functie de trib si societate iti croiesti visele si nazuintele conform stasului comunitatii. Ii urmaresti pe cei care ies in evidenta fara sa realizezi ca, de fapt si acolo exista un calapod al pozitionarii pe treptele cele mai de sus ale ierarhiei sociale. Alegi mobila din cataloage, si,

Cineva spunea ca nu poti sa astepti pana cand viata nu te va mai incerca inainte sa decizi sa fii fericit. Si vorba asta m-a facut sa privesc putin inapoi cu mai mult curaj. Viata te pune la incercare in moduri in care nu te astepti, si daca astepti sa treaca toate furtunile pentru ca abia apoi sa decizi sa fii fericit, e posibil ca acest lucru sa nu se intample niciodata. Asta e unul din putinele cazuri in care niciodata chiar are sens.  Cand crezi ca ai pus pe hold furtunile sufletului, Universul iti da o vantoasa care iti zguduie ferestrele si linistea proaspat castigata. Furtunile se sting dupa ce se manifesta. Sa le inchizi intr-o incapere a sufletului si a mintii nu face decat sa le sporeasca forta pentru ca, fara sa vrei, vei privi mereu pe gaura cheii asteptand sa se linisteasca.  Chiar daca pare ca nu ai variante, intotdeauna exista una. De obicei atat de simpla si sub nasul tau incat nici macar nu te gandesti la ea pana cand ai epuizat toate alternativele complexe si alambica

Cand si cum sa iti deschizi sufletul si vorbele? Cand si cum sa scoti poleiala de pe cuvinte si sa elimini toate mastile zilei? Cand si cum sa intorci metaforele modeland realitatea pesonala? Cand si cum sa fii sincer fara sa ti se spuna ca esti prea sincer? Intrebari la care raspunsurile nu exista sau ai doar raspunsuri partiale. Nu stii niciodata cand si daca este momentul sa lasi sinceritatea cruda sa erupa. Sigur ca inveti sa eviti sinceritatea si discutiile directe. Inveti sa pui fundite si zorzoane acolo unde cel mai bine ar fi sa pui cartile pe masa. Traim intr-o lume de iluzii atat de puternice si mereu updatate incat sinceritatea devine in cel mai bun caz desueta daca nu chiar deranjanta. Paradoxal, adeptii infocati ai iluziilor se prevaleaza de notiunea de sinceritate ca sa acopere grobianismul si tusele grosiere ale agendelor personale care deja nu mai pot fi ascunse. Franchetea este pusa pe un piedestal frumos intr-un muzeu al amintirilor din alte vremuri si, din cand in ca

  Sa iti spun o poveste. O poveste despre tine si lume. O poveste despre iubire, speranta si batalii pe campuri de lupta straine de sufletul tau.  Fara inceput si sfarsit, cu schimbari bruste ale firului epic si ramificatii nebanuite.  Un basm cu dragoni si magi, oameni obisnuiti, paduri fermecate, unicorni si vrajitoare. Un spatiu in afara timpului in care Universul toarce lin firul destinului. Un taram pe care realitatea cunoscuta, visele si subconstientul coexista, unde regulile timpului si spatiului nu se aplica ci doar legile universale ale Eului. Un loc pe cat de neverosimil pe atat de autentic, ascuns la vedere in spatele prejudecatilor si perdelelor de fum ale cutumelor sociale. Protejat pana la anihilare de mirosul de tocanita al moralei acceptate si de spiritul extins de turma.  E suficient sa intinzi mana si este acolo, doar ca a capatat deja dimensiuni de legenda. Ca povestile despre comoara lui Decebal si despre energiile de la Sarmisegetusa. Nimeni nu mai crede ca exista

  Uneori pleci la drum insotit de ploaie, insa, la un moment dat, cand lumina zilei sta sa cada, soarele priveste peste umar si iti ridica colturile gurii intr-un zambet care anticipeaza o noua zi fara burnita.  Il vezi in oglinda retrovizoare si iti da curajul de a privi inainte si de a infrunta noaptea care se apropie. Nu vezi curcubeul, nu ai cum, dar il simti cu ultima raza de soare care coboara in apus. E promisiunea Universului pentru ziua de maine. Cumva simti ca o mana nevazuta te mangaie parinteste pe cap si iti indreapta pasii catre rasarit. Soarele care se uita peste umar iti da curajul de a scoate masca integrarii, de a trage in piept mirosul de grau nou si de a te bucura de macii rosii itindu-se din lanul care margineste drumul.  Ultima geana a apusului alunga ceata angoaselor coborata deasupra gandurilor si iti da merinde pentru visele care pareau imposibile. Cand soarele se uita inapoi iti ridici capul si incetezi numaratul dalelor pe drumul gri al cotidianului. Privesti