Cel mai pretios lucru...


 Cel mai pretios lucru pe care il putem darui e timpul. 

Ne plangem in permanenta ca nu avem timp. Si, totusi, exista oameni pentru care ne oprim din agitatie si daruim. Le daruim clipe, momente, zile si chiar ani din timpul nostru. Stim ca nu putem lua inapoi darul si, poate din acest motiv, suntem extrem de zgarciti. Uneori, refuzam sa oferim timp celor pe care apoi ii regretam si, paradoxal, dam fara masura celor care doar iau fara sa umple golurile si fara sa aprecieze ceea ce primesc. 

E drept ca nu poti pretinde altcuiva sa pretuiasca ceea ce tu risipesti. E cam ca in zicala cu margaritarele si porcii. Suntem mai degraba inclinati sa dam clipe pretioase celor care infasoara dezinteresul in ambalajul necesitatii de a fi in lumina reflectoarelor. Asta pana ne prindem, de cele mai multe ori prea tarziu, ca reflectoarele si acceptarea sociala nu sunt, de fapt, decat niste lumini cu consum mare de energie. A ta, in defavoarea propriilor tale idealuri. 

Intr-o era a economiei de resurse tu alegi sa risipesti. Vanezi himera unei acceptari sociale donand picaturi pretioase de timp celor care oricum primesc. Acceptam cu usurinta ideea de vampir energetic, insa, surprinzator, nici macar nu ne gandim la vampirii de timp. Ii lasam sa ne goleasca stocul de clipe pentru noi si cu noi cautand cu disperare tutoriale de time management. Suntem de acord cu definitia timpului pierdut in acceptiunea cutumelor. Ne rasuna in urechi vocile care ne spun cum sa nu pierdem timpul. E pierdere de vreme sa stai cinci minte in plus la telefon cu prietenul care trece printr-un moment dificil sau special, e pierdere de vreme sa admiri cateva clipe in plus tabloul din galerie chiar daca nu ai bani sa-l cumperi, sa iti dai ragaz sa savurezi inca o cafea inainte de a incepe o zi dificila, sa astepti sa treaca ploaia rasfoind o carte veche, sa privesti in ochii celui de langa tine fara sa slobozi vorbele care poate v-ar face sa va simtiti nelaindemana. Este pierdere de vreme sa pasesti peste prag si sa accepti cafeaua si conversatia, sa-ti dai timp sa recitesti povestile copilariei, sa deschizi capacul amintirilor dureroase si usa catre prieteniile acoperite de praful uitarii. 

Invatam de mici ca nu e bine sa pierdem timpul. Pdntru ca avem atatea de facut: sa terminam scoala cu medie buna, sa gasim cel mai promitator job, cel mai grozav partener, sa urcam pe scara ierarhica catre aceptarea si invidia sociala, sa ne luam cea mai noua masina, sa impartasim pe retelele sociale cea mai la moda vacanta, sa mergem la toate festivalurile si in toate locurile in care "da bine"sa fii vazut, sa zambim catre exterior intr-o poza intepenita a definitiei societatii despre fericire, sa alergam catre mai sus, mai bun, mai repede, sa socializam targetat si in mediu controlat cu cei pe care ii consideram utili. Nu realizam ca reciproca e valabila. Si noi suntem personaje de carton in scenariul de nepierdere de timp a altcuiva.

Totul se insiruieste dintr-o zi in alta, intr-o logica absurda a alergatului dupa o curgere liniara a vremurilor, intr-un normal in care ne simtim straini dar refuzam sa recunoastem. Pentru ca, nu-i asa, "asta este mersul lumii". Continuam sarada intr-un vartej din ce in ce mai rapid, parca fara pauze, sau cu vacante in acelasi trend al economiei de secunde, credem noi, cand, de fapt le risipim pentru atentia celorlalti.

Si asta, pana intr-o dimineata cand gasesti loc de parcare in fata cafenelei mici pe langa care treci de un an si te mira oamenii care stau relaxati la o vorba si-o cafea. Evident nu ai timp de pierdut dar ceva din mirosul cafelei proaspat macinate si zambetele fara machiaj te fac sa te asezi si sa iei un flat white fara zahar. Abia atunci realizezi ca timpul tau iti apartine. Si ca golul este umplut de discutii filosofice si fragmente din carti pe care ai fi vrut sa le citesti. Abia in momentul in care primesti un latte si o poveste derulata in fata ochilor tai intelegi ca poti modela clipele si ca ar fi cazul sa fii atent ce, cui si cat dai.  Si ca, poate nu ar fi rau sa darui si tu, la randul tau, celor care au cu adevarat nevoie si celor care se bucura in mod real de ceea ce le oferi.

Cumva prima cafea deschide un portal catre oameni care stiu sa dea si sa primeasca, care nu lasa frica sa le anihileze simturile si zambetele, care se urca la volan si conduc fara pauze doar ca sa ajunga unde ai tu nevoie de ajutor. Dupa cea de-a doua cafea inveti sa te opresti sa vorbesti cu tine si sa-i asculti cu adevarat pe ceilalti. Inveti ca inspiratia nu vine niciodata atunci cand o astepti dar ca e bine sa o lasi libera. Inveti sa primesti si sa dai la randul tau si, mai ales, iti amintesti ca mintea are nevoie de hrana de buna calitate, de provocari si, uneori, de cuvintele nerostite.

Iti amintesti ca cel mai pretios cadou pe care il putem face este timpul. Inveti sa-l primesti si sa multumesti celor care iti ofera. Incepi sa-ti pretuiesti timpul "pierdut" si sa daruiesti, la randul tau, clipe si ganduri celor care...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

48 de ore

Bomboane

Cautam fericirea