Inainte sa fii fericit

Cineva spunea ca nu poti sa astepti pana cand viata nu te va mai incerca inainte sa decizi sa fii fericit. Si vorba asta m-a facut sa privesc putin inapoi cu mai mult curaj. Viata te pune la incercare in moduri in care nu te astepti, si daca astepti sa treaca toate furtunile pentru ca abia apoi sa decizi sa fii fericit, e posibil ca acest lucru sa nu se intample niciodata. Asta e unul din putinele cazuri in care niciodata chiar are sens.  Cand crezi ca ai pus pe hold furtunile sufletului, Universul iti da o vantoasa care iti zguduie ferestrele si linistea proaspat castigata. Furtunile se sting dupa ce se manifesta. Sa le inchizi intr-o incapere a sufletului si a mintii nu face decat sa le sporeasca forta pentru ca, fara sa vrei, vei privi mereu pe gaura cheii asteptand sa se linisteasca. 

Chiar daca pare ca nu ai variante, intotdeauna exista una. De obicei atat de simpla si sub nasul tau incat nici macar nu te gandesti la ea pana cand ai epuizat toate alternativele complexe si alambicate. Universul iti da in fiecare zi motive sa fii fericit, ca fructele coapte aflate pe crengile de jos ale ciresului din vecini. Decizia de a le culege este a ta si, daca iti refuzi acest lucru, e posibil sa le manance graurii. 

Fericirea nu este servita pe o tava de aur, si, cu siguranta, nu este mereu in tonuri de roz. Este o decizie, o setare interna care indeparteaza demonii fricilor si ai procrastinarii si iti scoate legatura de pe ochi ca sa poti vedea piesele mici ale zilei. Nu e o decizie usoara. Nu te trezesti intr-o dimineata si hotarasti: de azi voi fi fericit. Este o asumare a cotidianului, a incercarilor si a barierelor cu tot ce aduc ele, si, in acelasi timp, o afirmare a nevoii de bine si lumina. Da, sigur, lumina vine cu o doza de intuneric la pachet, insa alegerea ne apartine. Putem privi  doar catre partea intunecata motivand ca ne-am uitat ochelarii de soare sau mijim ochii si ne intoarcem fata catre rasarit.

Suntem atat de incrancenati si atat de inclinati sa vedem doar jumatatea goala a fiecarui pahar, incat ne-am atrofiat capacitatea de a ne bucura. Privim in jos, din grija de a nu calca in gropi, spunem noi, cand, de fapt, nu mai stim sa privim cerul. Nu mai stim sa cerem ce avem nevoie penru minte si spirit. Ne amputam singuri pornirile spontane catre maruntisurile care compun fericirea. Confundam responsabilitatea cu anihilarea inocentei. Nu mai alergam la fereastra sa vedem curcubeul dupa ploaie, doar ne plangem ca iar sunt balti in oras. Nu mai luam planete de papagal de la ultimii flasnetari rataciti prin parc: au greseli de ortografie. Nu mai facem decat complimente studiate pentru ca cele ingenuui sunt desuete. Ne plangem de job, sefi, politicieni, deplangem soarta lumii si a noastra, uitand ca fiecare zi este un miracol. Nu mai stim sa ne luam timp pentru noi, alergam si dam timp altora dincolo de limitele noastre. 

Dar, intr-o zi, cineva iti spune ca nu e cazul sa astepti ca toate acestea sa treaca inainte sa decizi sa fii fericit. Si atunci te intrebi: "chiar, cum ar fi?"

Cum ar fi sa incepi ziua cu inima in palma, cu un zambet atarnat in coltul gurii si cu uimirea unui copil in fata primei raze de soare? Cum ar fi sa redescoperi rasariturile dincolo de agitatia mondena, primele raze de lumina deasupra orasului si sa asculti sunetul vantului prin salcii? Cum ar fi sa pui punct acolo unde ai pus doar virgule inutile si sa alegi directia catre care te poarta instinctul? Cum ar fi sa spui "te iubesc" oamenilor la care tii inainte sa fie prea tarziu? Sa faci pasul de care iti este frica si sa privesti in lungul drumului care te asteapta? Cum ar fi sa intinzi mana catre cei pe care ii consideri aproape si sa vezi cine te va insoti pe mai departe? Sa-ti iei la revedere de la cei care ies din viata ta si sa multumesti pentru lectie? Cum ar fi sa plantezi semintele visurilor tale si sa vezi ce se intampla? Sa stai la povesti blande la foc de tabara si sa le faci loc in sufletul tau celor care au nevoie de asta? Sa bei dimineata cafeaua in locuri cu oameni faini si intalniri neasteptate?

Cum ar fi sa invoci fericirea indiferent de opinia demonilor personali?

Fericirea se invata si se asuma. Pas cu pas, cu fiecare angoasa invinsa si fiecare pas de salsa pe o plaja pierduta in Caraibe. Fericirea vine cu un bagaj de zile si ganduri, cu ochii larg deschisi si arogarea propriului Eu. Dar vine si cu o capacitate impresionanta de a depasi obstacolele si cu oameni care poarta in rucsac aceleasi idealuri ca si tine. Fericirea vine cu lectii si binecuvantari, cu teama de necunoscut si nerabdarea zarilor deschise. 

Asa ca, ce-ar fi sa lasi povara cotidianului la poarta cetatii si sa pornesti catre tine insuti cu ochii larg deschisi avand in buzunar amuleta redescoperirii?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce te face sa te simti iubit

Usi

Cel mai pretios lucru...