Nu inteleg

 

Uneori nu inteleg. Nu inteleg in ce directie ne indreptam. Am impresia ca cineva a sabotat busola si plutim in deriva pe o mare de orgolii si ambitii marunte. Cautam idealuri spre care pretindem ca ne indreptam. Cu cat mai greu de atins, cu atat mai bine. Avem cel putin un motiv intemeiat pentru procrastinare. Nu te va mustra nimeni ca nu ai reusit sa indeplinesti o misiune imposibila, nu-i asa? Ba chiar vei primi felicitari pentru ca ai ales sa cauti “ indicii” in cutumele acceptate.

E mai usor sa disimulezi lipsa directiei atunci cand te impastii, pardon implici, in cat mai multe cauze, grupuri si comisii, cand pare ca esti intr-o permanenta cautare a noului si a impactului social. Mimezi compasiunea si spiritul de echipa ca sa acoperi “ ubi bene ibi patria”. Iti alegi un hobby sau mai multe sau poate chiar ai o pasiune si aderi la un grup. Chiar daca nu rezonezi cu ce se intampla acolo sau cu abordarea, zambesti ipocrit si preferi sa te “ integrezi” in loc sa-ti spui parerea. Nici macar nu te mai gandesti daca este frica sau doar “ prefer sa am liniste, nu dreptate”. Iti cauti argumente pentru comportamentul neasumat care, paradoxal, altereaza pasiunea care te-a facut sa aderi la grup.

La un moment dat, grupul si interactiunea devin mai importante decat motivul initial. Si iar te arunci intr-un vartej de conventii si poleiala subtire spunandu-ti ca inca ai timp sa cauti sau sa regasesti calea pierduta. Uneori nici nu mai realizezi ca plutesti fara directie de mult prea mult timp. Poate chiar iti spui ca asta era drumul, sensul giratoriu in care te invarti consecvent. Tu si multi altii.

Nici nu mai vezi ca pana si panourile publicitare de pe marginea drumului sunt aceleasi. Nu mai citesti de mult reclamele. Nici daca s-ar schimba nu ai mai remarca. Asa cum nu remarci ca nu ai scop. Ca l-ai pierdut odata cu busola. 

La un moment dat, insa, Universul iti da un semn. Discret dau mai putin discret. Depinde cat de mult timp ai pierdut in drumul spre nicaieri. Cert este ca te opreste. Si abia atunci te uiti cu adevarat in jurul tau. Si tot atunci intrebarile iti inunda teritoriul relaxat al obisnuintei. 

Brusc, nu mai intelegi. Nu mai intelegi cum si unde ai pierdut curajul, cand si unde ti-ai amanetat sufletul, cand si unde ai uitat cine esti cu adevarat. Nu mai intelegi de ce accepti jumatati de masura si locul secund pentru ceea ce tu ai initiat. Concomitent iti revine si vocea. Vocea care spune lucrurile asa cum sunt. Si memoria. Memoria ingropata a viselor si pasiunilor tale. Si determinarea de a le indeplini.

Abia atunci te uiti la ceas si te sperii cand vezi cat timp ai pierdut. Cat timp ai risipit pentru cei care nu au stiut decat sa ia, cata vreme ai irosit in discutii goale cu cei care nici macar nu mai asteapta sa iesi pe usa ca sa rasuceasca fiecare cuvant si fiecare gest pe care il faci. Nisipul ramas in clepsidra nu mai este atat de mult pe cat ai crezut si, ce sa vezi, nu ai cum sa intorci curgerea lui. 

Si abia atunci te opresti cu adevarat. Te uiti bine de tot in oglinda si accepti ca nu iti foloseste la nimic sa cauti vinovati pentru alegerile tale. Cantaresti si te intrebi ce ai de gand sa faci cu ceea ce a mai ramas. Sigur, poti continua in acelasi mod, poti sa-ti umpli rucsacul cu noi compromisuri care atarna din ce in ce mai greu, poti sa accepti in continuare sfaturile nesolicitate pe care ceilalti considera ca au tot dreptul sa ti le  "ofere", poti sa taci si sa incerci "sa fie bine". Numai ca, binele asta nu pare a fi al tau. Nu are cum din moment ce zambetul este din ce in ce mai rar. Si nu numai zambetul. Nu are cum sa fie binele tau atata vreme cat iti este mai comod sa stai cu umerii adunati si capul in jos, atata vreme cat e mai usor sa iti pui instinctele si visele deoparte intr-o gramada de "mai tarziu", atata vreme cat inghiti ciulinii neputintei si te autoconvingi ca nu ai alternative. Atata vreme cat esti convins ca ai pierdut busola si ca nu mai e cazul sa o cauti.

Si, totusi, cand Universul te face sa te opresti, primul lucru pe care il vezi este exact busola pe care o credeai ratacita in timp dincolo de ganduri si vise. Abia atunci, cu busola in mana, te intrebi ce ai de pierdut ca sa incepi sa regasesti sensurile pierdute. Si iti dai seama ca, de fapt, nu pierzi ci, pur si simplu alegi sa nu mai urmezi drumul celorlalti, nu pentru ca ar fi gresit, ci, pur si simplu, pentru ca nu este al tau, nu are legatura cu ceea ce iti doresti si cu ceea ce esti. 

Stii ca nu mai ai mult nisip in clepsidra, dar mai este ceva, asa ca, preferi sa il lasi sa curga peste pasii tai pe un drum ale carui serpentine le intelegi tu. Alegi sa scoti din rucsac compromisurile, frica de neapartenenta, farfuria cu ipocrizii inghitite cu zambetul pe buze, si bataliile celorlalti. Alegi sa-i lasi pe cei care iti spun ca nu ai alternative sa discute intre ei. Oricum nu vor observa ca ai plecat. Alegi orizontul si alegi sa ai incredere in drumul pe care il arata busola din causul palmei. Alegi sa iti stabilesti lungimea pasului si sa-ti oferi experienta imposibilului. Te alegi pe tine si lasi pietrele de moara ale orgoliilor si impunerilor celorlalti la o margine de drum. Le transformi in borna zero a unei alte directii. Ai mai pornit si alta data singur intr-o aventura despre care ti s-a spus ca este sortita esecului sau ca nu este ce ai tu nevoie si ai reusit sa-ti invingi demonii nesigurantei si ceva din fricile cele mai adanci. Asa ca o noua borna si un nou drum iti deschide noi posibilitati, si iti asumi tot ceea ce poate urma. Pentru ca, pana la urma, toate drumurile duc catre noi cei care suntem si ne modeleaza in directii neasteptae pe care, daca evm noroc, Universul ni le arata atunci cand se mai aseaza cu noi la o cafea.

Si abia atunci incepem sa intelegem cu adevarat. Si, poate, sa ne iubim cu adevarat.