Pana cand ne vom revedea...


 Uneori nu poti. Nu mai poti sa zambesti atunci cand te simti sfasiat pe dinauntru de o durere care stii ca nu va trece. Stii din experienta ca se va atenua, dar, tot experienta iti spune ca nu isi va toci ascutisurile.

O vei lasa sa se acopere de praf si vei incerca sa aduci "good vibes only" ca sa o invelesti. Numa ca, ce sa vezi, exista anumite dureri care nu se lasa invelite. Iti rup o bucata de inima si o consuma lacom cat inca mai bate. Degeaba incerci sa te pansezi cu "ai facut ceea ce trebuia facut", "e mai bine asa", "nu te mai gandi la doar la tine". Nu merge. Nu are cum. Oricat ai incerca. Tu si ceilalti. Indiferent daca pansamentele vin din empatie, mila sau, pur si simplu, din zona lui "asa se face" si din dorinta de a bifa un "imi pasa" la fel de fals precum bijuteriile de aur vandute la colt de strada.

Dupa toate incercarile constati ca nu poti. Ca ochii ti se umplu de lacrimile neplanse si frustrarile vorbelor nespuse explodeaza chiar daca stii ca nu exista intoarcere si chiar daca rationalul iti spune ca ai facut tot ceea ce ai fi putut face. Nu ti se pare destul. Niciodata nu este suficient. Intotdeauna te gandesti ca poate mai era ceva si nu ai ajuns acolo. Stii ca nu e asa, dar continui sa te chinui sperand ca durerea se va atenua. Incerci sa o bati cu propriile ei arme dar nu reusesti. 

Incerci sa-ti indrepti furia si frustrarea in alta directie, dar nu reusesti sa le indrepti decat spre tine. Incerci sa faci fata si sa-ti pui masca socialului pentru ca, nu-i asa, nu vrei sa pari nebuna in ochii celorlati care nu inteleg si, oricum, nu se ostenesc sa o faca. Evident, fiecare are alte prioritati asa cum si tu ai. Dar, cumva, subconstientul te face sa ai asteptari de la cei alaturi de care ai fost si esti intotdeauna. Rationalul iti spune ca nu este cazul dar ceva in tine te face sa speri ca  ....

Ei bine, nu se intampla. Sau doar in extrem de putina cazuri. Asta este. Esti adaptat deja la savana sociala. Si atunci, te macini tu pe tine in cautarea echilibrului intr-un moment in care creierul si inima sunt in dezacord. Iti faci lista de argumente. Stii ca doar ai amanat inevitabilul si stii ca ai cautat toate variantele pe care le puteai cauta. Stii, esti constient de toate astea si, totusi, nu te poti impiedica sa nu iti faci mea culpa. Nu ai cum sa ocolesti gandurile si intrebarile: "si daca nu am facut suficient?', "daca mai era ceva de facut? ", "daca am cedat prea usor?". Sunt intrebari care te vor urmari multa vreme, chiar si dupa ce durerea isi va fi tocit ascutisul. Vor reveni in forta cu fiecare amintire si te vor mustra cu fiecare "si daca...".

Esti captiv intr-o panza de paianjen in care converg firele durerii, regretul vinovatia si egoismul. Ai vrea sa te desprinzi dar te lasi devorat de gandurile si emotiile contradictorii. Razi cu lacrimi si plangi cu vorbe pentru ca numai vorbele au mai ramas. Si fotografiile care rasucesc durerea mai strans in jurul inimii.

Pleci capul si incerci sa accepti inevitabilul, ridici ochii spre cer si ceri o pana din aripa ingerului care a pasit dincolo de curcubeu. Nu astepti raspuns pentru ca esti invatat ca nu exista raspunsuri. Si, totusi, uneori, iti iese in cale exact ceea ce ai cerut. Nici macar nu realizezi ca tocmai ai primit raspunsul cerut, pentru ca el nu vine niciodata in forma la care te astepti tu. Abia mai tarziu realizezi ca Universul a deschis o poarta prin care a intrat acel cineva care te va ajuta sa umpli golul. 

Nu va alunga durerea si nici nu va opri sarabanda regretelor, insa cu pasi mici va incepe sa umple spatiul pe care credeai ca nu il vei mai putea umple. Nu este la fel. Deloc. Insa este exact ceea ce ai nevoie pentru ca inima ta sa se reintregeasca cu o alta bucata.

Pana cand ne vom revedea....  

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

48 de ore

Viata si moartea

Bomboane