Inefabil

Exista un moment in care intelegi definitia inefabilului. 

Ti-ai fi dorit sa ramai nestiutor, sa amusini doar sensul dar sa nu simti intelesul. Numai ca, viata nu prea iti lasa loc de joaca cu dictionarul emotiilor. Te lasa o vreme sa te prefaci ca nu intelegi, dar, atunci cand considera ea ca este momentul, iti varsa tot continutul glosarului in inima si in suflet. Asata doar asa ca sa intelegi ca nu este unul si acelasi lucru. 

Si, atunci cand crezi ca le-ai dat de cap, ca le-ai pus la loc in lexicul vietii, te confrunti cu inefabilul. Iti ia ceva timp sa te prinzi de asta, pentru ca tu esti ocupat sa ingheti cuvintele nerostite si sa ascunzi lacrimile neplanse in oublieta de la capatul deznadejdii. Nu poti si nici nu crezi ca ai avea cum sa dai glas amestecului de durere, dezamagire, vinovatie si neputinta. Ai plange cu lacrimi si vorbe dar aerul subtire din jur si judecatile celorlalti nu ar face decat sa amplifice dorul si durerea. Stii ca ai facut ceea ce trebuia facut. Stii ca unele drumuri se inchid si, cumva, stiai si ca nu mai e mult pana la capatul asta de drum. Si, totusi, dincolo de ratiune si pragmatism ai sperat ca mai e. Ca mai ai inca timp de parcurs pe drumul unei vieti. Nu erai si nu esti niciodata pregatit sa faci primul pas singur dincolo de capatul de linie al sufletului care te-a insotit o viata. A lui. Stii ca dincolo de curcubeu e mai bine. Stii ca a luat o bucata din inima ta. Pe care, de altfel i-ai dat-o din prima zi.

Stii. Ai vrea sa spui, sa rupi sa intarzii momentul. Sa fugi din tine si sa te intorci mai tarziu cand uitarea incepe sa astearna o patura lina peste ranile adanci. Stii ca trebuie sa ramai in picioare cand tot ce ai vrea sa faci e sa cazi in genunchi si sa plangi pana cand vei seca izvorul de lacrimi. Toti in jurul tau iti spun ca asta e singura optiune, ca e cazul sa renunti la egoism si sa nu mai incerci sa furi minute. 

Iti vine in minte o vorba straina "let go". Numai ca e mult mai greu decat pare. Vorbele curg pe dinauntru, iar ceea ce simti este indicibil. Nici nu exista cuvintele si frazele potrivite. Sau, daca exista, sau ascuns si au lasat o pagina goala la care te holbezi incapabil de a-ti aminti cum sa-ti scoti emotiile din cotloane si a le pune pe taraba cu trairi intelese de ceilalti.

Te uiti in jur. Ai vrea sa impartasesti si poate sa eliberezi durerea, numai ca preferi sa o inchizi si sa plonjezi intr-un cotidian superficial dar consumator de resurse fizice. E mai simplu. Adormi epuizat la finalul zilei dupa ce te-ai consumat in nimicuri exacerbate. Pare mai simplu decat sa incerci sa exprimi preaplinul, in contextul in care frazele par fara substanta, pentru ca nu reusesti sa dai cuvintelor puterea furtunii de emotii care te bantuie. Si, uneori nici nu vrei neaparat. Ceva te retine si iti semnalizeaza compasiunea de fatada care nici macar nu s-ar osteni sa iti simta durerea. 

Asa ca, ipocrit, le spui cam ce ar vrea sa auda, pentru ca de ascultat oricum nu asculta si lasi vorbele, lacrimile, emotiile si tristetea sa te bantuie involburand valurile de lacrimi care te zadorm la finalul zbaterii. privesti, zambesti si rostesti cuvinte straine de tine si sunt zile in car nu bifezi casuta cu "nu sunt robot" de pe ecranul sinelui tau. Remarci cum zilele se insiruie impletite cu durerea care nu se da dusa si stii ca te va insoti multa vreme. Vorbesti cu tine si eviti sa-ti mai faci promisiuni, te tii tare pe drum cu inima ciuntita si, celorlalti le spui ca, in sfarsit ai inteles definitia inefabilului.