Madam Panseluta

Intotdeauna m-au fascinat zmeiele. Iluzia libertatii cu o sfoara atarnata de picior. Vrei sa zbori si esti fortat sa te intorci. In esenta toti suntem zmeie tinute in loc de firul conventiilor si al limitarilor impuse. Oricat ne place sa credem ca avem libertate deplina, oricat ne spunem ca avem o minte deschisa, intotdeauna exista o struna pe care o simti mai devreme sau mai tarziu cand s-a derulat toata de pe mosor. Sfoara este mai lunga sau mai scurta, direct proportional cu dorinta si predispozitia noastra pentru cutume. Se scurteaza cate putin cu fiecare compromis, se innoada cu fiecare treapta ierarhica urcata pe genunchi si se incurca in fiecare obsesie.  De multe ori zvacnim cand vantul iubirii sau al visurilor ne imbata aripile. Ne fluturam coada frumos colorata si tintim cerul. Mai desfacem un nod si dam sfoara gandurilor si eului in rarele conversatii cu noi insine.  Dar cand vantul se lasa simtim greutatea latului si forta inregimentarii care ne coboara, zic ei, “cu picioar

  Suntem ipocriti. Stiu ca am mai spus asta, dar, ipocrizia pare sa nu aiba final. Poate si pentru ca, uneori, este o combinatie letala intre ipocrizie, frica si prostie. In  toate formele ei. Tot blogul asta e ca un jurnal de razboi. Un razboi cu sentimente si vise, ganduri si caderi, genunchi juliti si rani care dor si dupa ce s-au inchis. Si, mai nou, este un jurnal de trairi in vremuri neasteptate. Realizez ca sunt martorul unor momente clasificate drept "istorice", "nemaintalnite", "definitorii". Eu si alte cateva miliarde de vietuitori ai planetei. Din punctul meu de vedere, traim un razboi cu un inamic nevazut si, din acest motiv, terifiant. Un razboi intrumentat cu toate dimensiunile fricii si care, din pacate sau poate din fericire, scoate la iveala nu ce e mai bun in noi, nici ce e mai rau, ci doar ceea ce este de fapt. Pana la urma, dupa un timp, ceea ce este de fapt iese la iveala oricate masti, ironic nu-i asa, ai avea. Cumva cred ca suntem co

  Miroase deja a iarna si, totusi, toamna nu si-a epuizat paleta de culori. Astazi mi-a scos in cale piata de flori. O piata inundata de culorile si texturile crizantemelor. Mari si ciufulite ca niste copii abia treziti din somn sau ca niste stele coborate pe tulpini dupa ce au adunat toate nuantele de galben, portocaliu si mov. O mare de culori in care te afunzi si te lasi purtat de mirosul delicat intr-un alt timp al unui univers din care frica a disparut. Toamna tarzie te lasa sa te bucuri de soarele difuz si de toate culorile pe care le poti absorbi si te indeamna sa-i gusti strugurii si vinul, gutuile, dulceata si placinta cu dovleac. Te inconjoara cu bucuria incapsulata in crizanteme si se aseaza cu tine la o cafea. Iti aminteste ca ai nevoie de cafele cu scortisoara si aroma de dovleac si de lucrurile mici care activeaza serotonina. Iti ofera un buchet de crizanteme ciufulite si iti spune inca o data povestea Phoenix-ului care renaste de fiecare data. Iti spune ca tristetea nu e

Cred ca motorul omului este curiozitatea. Iar curiozitatea este declansata de mirare. Intai ne miram si apoi apare si intrebarea: “ de ce?” . E un mecanism la care nu ne gandim prea des. Ba chiar din contra. Incercam sa impunem si sa ne impunem lipsa mirarii. Fara sa realizam ca momentul in care incetam sa ne miram de ceea ce ne inconjoara, bun sau rau, este momentul in care ne blazam.  Sigur, uneori mimam blazarea, fie pentru ca asa de bine, fie pentru ca se impune, fie pentru ca asa ne imaginam ca devenim interesanti in ochii celor a caror atentie o cautam. In momentul in care afirmam "nimic nu ma mai mira" si credem afirmatia, in acel moment am ucis curiozitatea si, odata cu ea, cretivitatea si lumina din ochi. Lumina care ne insoteste din copilarie, lumina care se hraneste cu nou, cu dorinta de a afla, cu bucuria descoperirii si cu linistea pe care ti-o dau prietenii si iubirea.Lumina asta se stinge atunci cand incetam sa ne miram. Odata cu ea dispare si drumul. Ca o cora

Cand te simti secat si ai senzatia ca invarti inutil o rotita de cobai, Universul deschide camara si iti da bomboane. Multe. Suficiente ca sa-ti faci provizii. Provizii de miros de toamna tarzie, a gutui si a vin nou, provizii de spatii deschise colorate cu penelul agil al naturii si provizii de nou si neasteptat. Te trezesti intr-o dimineata iar Universul iti picura in latte-ului de inceput de zi un dor de duca caruia nu i te poti impotrivi. Un drum pe care ezitai de mult sa-l faci devine brusc prioritar. Pornesti catre o destinatie pe care o credeai banala, un loc in care rezolvi ce ai de rezolvat si atat. Doar ca viata deschide borcanul cu bomboane si te poarta dincolo de cotidian pe drumul sinuos si ingust dintre podgorii. Brusc, realiatea si presiunile zilei dispar si lasa locul liber pentru viile aliniate din care strugurii au fost culesi si pentru senzatia de vacanta si netimp. Acolo, intre podgorii, pe masura ce urci pe drumul accidentat, cerul si viile impletesc o poveste dupa

  Uneori, cand te astepti mai putin, viata iti da bomboane. Un borcan plin cu acadele avand textura  soarelui incredibil al toamnei tarzii, debordand de culorile flacarilor tacute ale padurii.  Drumurile planificate in scurt, in impulsul de moment te duc in cele mai neasteptate locuri. Te uiti in jur si brusc realizezi ca de fapt universul a orchestrat clipa pentru tine si te-a indrumat catre camara cu dulciuri pentru suflet ca sa iti faci provizii in timpuri potrivnice.  Sunt momente in care vointa se topeste in frumusetea inefabila a dealurilor ca siluetele unor uriasi adormiti aparute dupa curba stransa la stanga. Odata iesit din drumul cunoscut ai senzatia ca cineva a ridicat cortina catre locuri in care timpul curge altfel. Drumul isi schimba dimensiunea si te lasa sa absorbi tot ceea ce te inconjoara intr-o baie de lumina de o blandete neasteptata. Brusc tensiunea realitatii dominate de frica unui dusman nevazut se disipa alungata de culori si viata mocnita din toamna tarzie. Och

 Viata nu este in alb si negru ci in tonuri de gri. Asa se spune. In viata trebuie sa faci compromisuri. Si asta se spune. Intotdeauna m-am intrebat daca nu cumva stereotipurile de genul asta sunt de fapt elemente ale unui sistem de programare. Ti se repeta pana ti le insusesti, ti se repeta pana cand devin un mod de viata. O viata cu ochelari de cal privind intr-o singura directie, cea impusa de capastru, o viata cu tonuri de gri si convingerea autoimpusa ca fericirea se gaseste la capatul suferintei. Sigur ca ai libertatea sa alegi. Sau asa pare. Doar ca programul este rodat si functioneaza pe multe niveluri sustinut cu sarg pe toate palierele sociale pana la unii din cei din jurul tau. Din copilarie ti se spune despre Rai si Iad, apoi despre Purgatoriu, griul dintre alb si negru, Apoi descoperi mirajul acceptarii sociale si a pozitionarii pentru care trebuie sa faci compromisuri.  La un moment dat apar si modelele de viata si reusita pe care le urmaresti si care, la randul lor, cu c

Diminetile de toamna tarzie vin la pachet cu mirosul de placinta cu dovleac amestecat cu cel al cafelei editie limitata de Craciun. Si da, cu adierea Craciunului. Optimistii posteaza AMR pana la Craciun si, chiar daca nu recunoastem, cu totii ne gandim ca, poate anul acesta Moas craciun ne va aduce ceea ce ne dorim cu adevarat si nu avem curaj sa cerem. Miroase inca a toamna, culorile se amesteca in aquarele de final cu promisiuni de renastere, decoram cu dovleci si tartacute si pregatim intens sarbatori de import. Ne bucuram ca anul se apropie grabit de final si speram ca toata presiunea fricii si a insingurarii  se vor ridica si ca vom putea iesi din nou in lumina. Trimitem in gand scrisori catre Polul Nord si, de data asta, nu cerem bijuterii si haine si jucarii, sau poate si asta, dar acum cerem ca tensiunea sa dispara si sa ia cu ea si restrictiile acceptate mult prea repede. Traim intr-o inchisoare a cutumelor sociale si, de multe ori, autoimpuse. Putem iesi dar frica se posteaza

  Nu exista intalniri intamplatoare. Oricat de mult ne-ar placea sa credem ca noi suntem cei care isi coordoneaza destinul. Se spune ca inainte de a intra in aceasta lume ne alegem drumul sau, mai degraba consistenta lui. Apoi nici o intalnire si nici o rascruce nu este intamplatoare.  Ne place sa credem ca noi alegem directia si opririle, ne spunem ca noi optam pentru manusa de matase sau maceta. Si universul ne lasa sa opinam in directia asta cu un zambet condescendent in coltul gurii. Pana la urma de ce sa nu lasi "copiilor"bucuria de a crede in propriile puteri? Asta, sigur, in timp ce tu, Univers, organizezi decorurile, actorii si figuratia pentru fiecare. Si intalnirile. Fie ele lectii sau binecuvantari. Chiar daca uneori nu esti de acord, exista un timp predefinit pentru toate si oameni pe care ii intalnesti. Avantajul parcursului mai lung prin viata este ca la studiile facute de oamenii de stiinta englezi: cu cat esantionul analizat este mai mare cu atat mai surprinza

  Cred ca toamna este Phoenix-ul naturii. Cu pomii care ard in nuantele de galben pana la ruginiu si cenusa zilelor cu ceata. Te atrage flacara frunzelor inainte sa coboare pe sol si caderea lor nu te intristeaza. Stii ca in primavara totul va renaste. Cenusa zilelor cu ceata insa, te apasa. E ca o anticamera a ceea ce va sa vina si, desi stii ca totul nu este decat un nou ciclu al mortii si reinvierii, anticamera nu iti da o senzatie de comfort.  Tot anul asta este ca o anticamera a asteptarii. Nu stim ce asteptam dar stim ca ne dorim ca tensiunea sa dispara. Ne dorim ca frica sa-si stranga valurile si sa lase lumina si speranta sa ne invaluie. Frica ne-a luat zambetul si ne patrunde incet, picurat pana in adancul mintii.  Frica este mai mult decat o anticamera. Este purgatoriul din care nu toti vom iesi. Frica este cenusa din care nu toti phoenixii vor renaste.  Cineva spunea ca trebuie sa treci prin Iad ca sa intelegi Raiul. Eu cred ca frica este echivalentul carbunilor incinsi pe c