Ipocrizie 2.0

 

Suntem ipocriti. Stiu ca am mai spus asta, dar, ipocrizia pare sa nu aiba final. Poate si pentru ca, uneori, este o combinatie letala intre ipocrizie, frica si prostie. In  toate formele ei.

Tot blogul asta e ca un jurnal de razboi. Un razboi cu sentimente si vise, ganduri si caderi, genunchi juliti si rani care dor si dupa ce s-au inchis. Si, mai nou, este un jurnal de trairi in vremuri neasteptate. Realizez ca sunt martorul unor momente clasificate drept "istorice", "nemaintalnite", "definitorii". Eu si alte cateva miliarde de vietuitori ai planetei.

Din punctul meu de vedere, traim un razboi cu un inamic nevazut si, din acest motiv, terifiant. Un razboi intrumentat cu toate dimensiunile fricii si care, din pacate sau poate din fericire, scoate la iveala nu ce e mai bun in noi, nici ce e mai rau, ci doar ceea ce este de fapt.

Pana la urma, dupa un timp, ceea ce este de fapt iese la iveala oricate masti, ironic nu-i asa, ai avea. Cumva cred ca suntem constienti de asta, dar, continuam sa fim ipocriti. Continuam sa pretindem ca ne pasa, continuam sa pretindem ca suntem altcineva, continuam sa proiectam ceea ce vrem sa vedem si ceea ce vrem sa aratam fara sa realizam ca, oricat de bun ar fi, machiajul incepe sa curga la un moment dat.

Suntem cabotini pana la ultimul detaliu si suntem atat de prinsi in propriul nostru carusel incat nu realizam ca, oricat de perfect pare scenariul, el este numai un scenariu si ca oricat de noua este mucavaua tot se cojeste daca decorul este prea mult folosit. 

Suntem ipocriti pana si cu noi insine. Ne evitam privirea in oglinda si ne indopam cu Insta si canale de stiri, social media, barfe si linguseli ca sa inchidem usa catre subconstient. Sa nu ne mai auzim gandurile si sa nu ne mai simtim emotiile. Punem un semn de toxic pe usa sufletului si il inconjuram cu un gard de spini ca sa fim siguri ca nu o deschidem prea curand.

Si apoi suntem ipocriti. Zambim si pretindem ca nu ne doare, ca frica ne ocoleste, ca soarele rasare la punct fix si ca simulacrul de viata este perfect. Pentru ca asa fac si ceilalti. Si pentru ca asa 'da bine". 

Dar nu realizam ca poleiala atrage poleiala iar kitch-ul e urat si amar atunci cand stratul de poleiala dispare. Pretindem ca vrem adevar, ca ne dorim "sustenabil", ca vrem real. Dar oferim si primim poleiala. Ne doare cand poleiala se cojeste, ne ustura taietura adanca a realitatii dar, chiar si atunci purtam fariseismul ca pe o haina pretioasa care acopera golul din noi.

Viata, insa, ne da sanse in felul ei. Exista un moment in care ajungi la capatul drumului, un moment in care cade si ultima masca, un moment in care universul ne obliga sa ne uitam in oglinda. Si atunci vedem ca machiajul a curs grotesc, ca nu mai putem ascunde cicatricile si ceea ce suntem si ca frica si bluf-ul ne-au transfigurat. Nu ne place ce vedem, dar viata ne da un tampon demachiant si ne invita sa stam noi cu noi de vorba si sa facem pace cu gandurile si emotiile noastre.

Nu ne obliga. Ne lasa sa alegem daca vrem sa ne intoarcem in aceeasi piesa de teatru sau sa renuntam la haina preauzata a cabotinului si sa alegem calea nepavata a eului cu emotii nefinisate, ganduri in cascada incercari, cazaturi urmate de reveniri si nesiguranta sentimentelor. 

Putem apela la raftul cu masti de rezerva si la un machiaj nou-nout sau putem trece de cealalta parte a oglinzii acolo unde caile sunt noi si neumblate. Dar, pentru asta trebuie sa renuntam la bagajul de frica, fond de ten si tartuferie, sa bem o gura de curaj si sa plonjam in "a fi". 

Atat. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Magul

Dimineti cu latte in cesti turqoise