Zmeie

Intotdeauna m-au fascinat zmeiele. Iluzia libertatii cu o sfoara atarnata de picior. Vrei sa zbori si esti fortat sa te intorci. In esenta toti suntem zmeie tinute in loc de firul conventiilor si al limitarilor impuse.

Oricat ne place sa credem ca avem libertate deplina, oricat ne spunem ca avem o minte deschisa, intotdeauna exista o struna pe care o simti mai devreme sau mai tarziu cand s-a derulat toata de pe mosor. Sfoara este mai lunga sau mai scurta, direct proportional cu dorinta si predispozitia noastra pentru cutume. Se scurteaza cate putin cu fiecare compromis, se innoada cu fiecare treapta ierarhica urcata pe genunchi si se incurca in fiecare obsesie. 

De multe ori zvacnim cand vantul iubirii sau al visurilor ne imbata aripile. Ne fluturam coada frumos colorata si tintim cerul. Mai desfacem un nod si dam sfoara gandurilor si eului in rarele conversatii cu noi insine. 

Dar cand vantul se lasa simtim greutatea latului si forta inregimentarii care ne coboara, zic ei, “cu picioarele pe pamant”. Si ne imbracam in conveniente impodobite cu zorzoanele lui “ trebuie”, “ asa e mersul lumii”, “ nu se face sa...”. Sufletele ni se tarasc precum cozile frante ale zmeielor si calcam pe cioburile viselor sfaramate. Ne ancoram in realtitatea coordonata de predispozitia noastra catre "mai mult", "mai mare", "mai stralucitor". Intram in caruselul compromisurilor si al fericirii de mucava. 

Ne dor zarile neatinse, renuntarile si iubirile neimplinite dar zambim si mergem inainte iar cozile candva colorate matura praful drumului pavat cu bunele intentii ale ordinarului. Incepem sa ne mandrim cu incadrarea in tiparele comune ale societatii, cu acceptarea, si incepem sa uitam ceea ce ne ajuta sa ne ridicam, privim inaltimile cu teama si ne alegem telurile din galantarul obisnuitului si al viselor de carton. 

Cu timpul devenim noi cei care tin mosorul, scurteaza sfoara si incurca firele. Un perpetuum mobile de papusari care manuiesc la randul lor alte papusi.

Insa atunci cand nu te mai astepti, cand esti constant ancorat in gri, iti amintesti. Iti amintesti gustul viselor si mirosul iubirii. Iti amintesti cum se simte aerul tare si zgomotul usor al cozii falfaind in vant. Iti amintesti ca singurele limite sunt cele pe care le accepti sau ti le impui singur.

Te scuturi de praful cotidianului, zvacnesti cu puterea viselor redescoperite, prinzi pala de vant a eliberarii din tipare si smulgi mosorul din mana papusarului.

Dintr-o data nu mai mrgi intr-o directie prestabilita. Eliberator si terifiant in acelasi timp. Sigur ca poti sa te opresti sau chiar sa cobori putin ca sa-i dai conductorului avantajul mosorului si sa continui pe cursul stabilit. Sau sa iti iei ramas bun si sa mergi incotro te poarta adierea gandurilor si musonul emotiilor descatusate. Pentru prima data chiar poti sa alegi intre a privi in pamant si a te ridica pe aripile propriilor tale nazuinte.  

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cand totul in jur …

Angajez unicorn

Lectii de la viata