O pereche de palme

Uneori, cand te astepti mai putin, viata iti da doua palme. Palme din alea sanatoase pe care nu ai cum sa le ignori si nici nu ai cum sa le uiti. E greu sa uiti forta lor care ti-a invartit capul.

Evident ca te revolti inca de la prima palma. Tu nu meriti asa ceva, tu nu ai facut nimic gresit, sau nici o greseala majora, ca sa ti se intample una ca asta. Te lamentezi si chiar te astepti ca viata sa se intoarca si sa te mangaie bland pe cap spunandu-ti ca, de fapt, nu era pentru tine.

Ei bine, nu numai ca nu face asta ci, se intoarce si iti mai da inca una ca sa nu ramana prima singura. Eventual ridica o spranceana si iti spune ca stii tu de ce.

Revelator si nu tocmai. E drept ca te pune pe ganduri. Sigur, dupa ce iti pansezi orgoliul si iti lingi ranile. Abia apoi iti faci o ciocolata calda, iti aduni moralul si incerci sa intelegi. Incercare, eufemistic vorbind, pentru ca, de fapt, tu chiar stii de ce ai primit perechea de palme. 

Le primesti exact atunci cand trebuie sa te opresti si sa gandesti limpede. Si, uneori, si nevoie de o frana brusca pentru a-ti rearanja prioritatile Asa vezi ca ai potrivit gresit piese in puzzle-ul relatiilor si ca ai pozitionat pe o treapta mult prea inalta pe cei care nu au ce cauta acolo, alimentandu-le autosuficienta.

Nu este prima data cand realizezi ca ai incurcat borcanele si ai amestecat dulceata, zacusca si ardeii iuti.  Doar ca, de data asta,  consecintele isi fac simtita prezenta. Nu ai alta varianta decat sa accepti si sa-ti asumi ceea ce stiai ca se va intampla mai devreme sau mai tarziu.

Acum insa, e cazul sa depasesti faza de acceptare mioritica si sa te uiti in oglinda sa vezi daca nu cumva, in goana dupa asentimentul celorlalti ai uitat de tine. Si, din nou, ai hranit grijuliu autosuficienta si “ superioritatea”. 

Ii admir pe cei atat de convinsi de importanta lor in viata si in lume si de nimicnicia celorlalti. Nu e nimic rau in a te considera superior. Numai ca, dupa o pereche de palme, refuz sa mai hranesc vanitatea si autarhia. Refuz sa imi mai pierd timpul in cercul vicios al intrebarilor izvorate din vini inexistente, refuz sa mai consum energie in borcanul fara fund al de ce-urilor si in gaura de iepure a actiunilor analizate pana dincolo de motive. 

O pereche de palme te trezeste rapid si iti readuce in memorie discutiile "de suflet", "deschise" si "oneste",  polemicile inutile cu aere de superioritate si accente de atoatestiutori, genunchiul infatuarii pus pe grumazul creatiei si, mai ales, avertizarile prietenoase sau ironice despre ulciorul care nu merge de multe ori la apa si lupul care isi schimba parul. Limpezita de zgaltaiala leapsei primite, mintea scoate de prin cotloane tiparele repetitive pe care ai preferat sa le ignori si le alatura intr-un puzzle nu tocmai comod de privit.

O gura de ciocolata calda ajuta la moral, insa adevarul trebuie privit in fata si lectia invatata. De data asta macar. Si atunci, inghiti ciulini cu ciocolata aia calda, sau cu niste vin roze ca sa alunece mai bine, si intorci piesele scoase la iveala pe toate partile. Abia atunci vezi ceea ce nu ai vrut sa vezi: semnul exclamarii, pe fiecare bucatica si remarci tiparul uman cu care tu ai crezut ca este cazul sa te acordezi.

Ei bine, cand termini de asezat toate piesele, constati ca, ce sa vezi, nu ai cum sa te potrivesti cu tiparul asta. Nu ai cum si nu ai de ce sa alimentezi cu energia actiunilor si gandurilor tale un urias cu picioare de lut. Stii ca el se hraneste cu puterea pe care i-o dai de fiecare data cand te enervezi, de fiecare data cand incerci sa intelegi motive inexistente, de fiecare data cand uiti sa-l bagi in Cutia cu Maimute. Si, de fiecare data cand dai, il faci sa existe. 

Numai ca, dupa perechea de palme care iti limpezesc gandurile, reusesti sa-l privesti de la inaltimea corecta si, pentru ca nu mai vrei inca o zgaltaiala, iti asumi vitalitatea risipita si incercarile de prietenie acceptate doar atunci cand erai util si te hotarasti sa nu mai hranesti uriasul. Iar din acel moment el incepe sa se micsoreze pana cand ajunge sa aiba dimensiunea reala: insignifianta.

Viata te zguduie numai atunci cand tu refuzi sa intelegi ca exista oameni care nu sunt pentru tine decat balastul inutil al maipularilor ieftine. Ei nu sunt parte a universului tau. Iar tu ai facut parte din al lor doar atata vreme cat ai refuzat sa-i vezi asa cum sunt.

Asa ca, ii lasi acolo unde sunt, le urezi succes in ramura si iti vezi de drumul tau. Si, daca te mai intalnesti cu ei, e bine sa-ti amintesti socul si lectia celor doua palme.


ceva care , de fapt, dincolo de infatuare si





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Dimineti cu latte in cesti turqoise

Magul