Am obosit

 

Am obosit. Am obosit sa zambesc atunci cand as injura copios. Am obosit sa ascult la nesfarsit lamentari si teoria chibritului n.0 cand tot ceea ce imi doresc este sa mai vad inca un episod din ultimul serial de pe Netflix. Ma epuizeaza trasul de poale si nevoia constanta de atentie cand eu tip pe dinauntru de setea de momente cu mine. Nu mai am energie sa fac slalom printre fragmentele de discutii cu altii relatate sacadat in cautarea permanenta a aprobarii unor replici deja rostite. 

Am obosit. Atat de mult incat nici macar scutul atentiei false din da-uri si nu-uri presarate la intamplare nu mai functioneaza. Am obosit sau am dezvoltat o forma de egoism exacerbat. Nu mai sunt resurse pentru small talk si nici forta pentru nesfarsitele cricuri morale.

Exista astfel de momente in care te asezi pe calcaie si opresti cu ultimele forte tavalugul ingaduintei nesfarsite. Este momentul in care te intrebi : Si eu unde sunt? Eu, unde sunt in toata povestea asta? Angoasele mele, nelinistile mele, problemele mele cine le asculta? 

Sigur, unii dintre noi au mai multi cai in motor. Dar asta nu inseamna ca nu au nevoie de o pauza sau ca nu au nevoie sa fie ascultati si, de ce nu, mangaiati pe cap cateodata si au, cu siguranta nevoie sa li se spuna ca totul va fi bine. Oricat ai vrea si oricat de rezistent ai fi, sau iti imaginezi ca ai fi, oricat de robusta ar fi armura pe care o imbraci n fiecare dimineata, tot vine un moment in care iti dorest sa te cuibaresti, fie si mental, intr-un loc cald in care sa miroasa a cozonac si a scortisoara iar crivatul vremurilor sa fie doar o amintire. 

Sigur, stii si accepti ca relatiile au o mare doza de compromis. Numai ca, momentul in care realizezi ca ai tot dat si nu mai ai de unde sa dai te loveste cu forta unui tren de mare viteza. Si atunci iti strangi ultimele firimituri de putere si le tii pentru tine. Nu mai esti dispus sa dai. Pur si simplu alegi sa nu mai dai din tine. 

Evident, reactiile la asa ceva nu sunt cele pe care le-ai dori. Nu, nu. Din contra. In momentul in care hotarasti sa pastrezi resturile de energie pentru tine, brusc nevoia devine si mai mare si, evident, afli ca nu tu esti prioritar. Sigur, totul infasurat asa cu funda rosie si un ambalaj dragut, dar, in esenta, ti se atrage atentia ca e cazul sa continui sa oferi atentie, compasiune, ganduri si emotii. Sa oferi. Ca un Mos Craciun etern al nevoilor celuilalt. 

Si, totusi, in clipa in care constientizezi ca e cazul sa te opresti si sa pastrezi pentru tine ultimele firimituri de tine, cumva Universul te imbraca intr-o mantie de lumina calda in care sa-ti aduni gandurile, emotiile si vibratia si sa-ti recuperezi fragmentele de suflet raspandite in eurile celorlalti.

Te asezi obosit pe bancuta de la poarta eului si privesti calm precum batranele de la tara la trecerea si zbaterile in care te-ai implicat. Tragi aer in piept si, in sfarsit, vorbesti cu tine si iti promiti ca vei avea grija de sufletul tau. Pentru ca, in crivatiul vremurilor, nimeni altcineva nu o va face.

Si pentru ca esti doar tu pentru tine realizezi ca ai voie sa injuri, sa citesti ce iti place, sa nu te intereseze lamentarile si sa spui: am obosit!