Madam Panseluta

 Suntem ipocriti. Este o afirmatie perfect adevarata. Fiecare dintre noi are doza lui mai mare sau mai mica de ipocrizie. Asta nu ne face mai buni sau mai rai. Doar procentajul inclina balanta intr-o parte sau in cealalta. Suntem ipocriti. Pentru ca, oricat am incerca, nu putem sau nu stim cum sa ne asumam tot ceea ce gandim, ce ne dorim sau propriile noastre actiuni. Si atunci, alegem calea minimei rezistente. Si disimulam. Ideal ar fi sa ne asuma si chestia asta, dar, hmm, cum sa-ti asumi ceva ce nu vrei sa recunosti nici macar fata de tine? Mai bine iei autobuzul pe strada vinovatiei si te ascunzi in spatele moralei cand, de fapt, nu stii cum sa reactionezi, pentru ca neasteptatul nu vine si cu solutii cazuistice la pachet.  Unii dintre noi au o viteza de reactie mai mare si se adapteaza rapid. Altii insa raman tributari stereotipurilor autoimpuse, de multe ori din incapacitatea de a schimba abordarea si, din nou, de a-si asuma. In plus e mult mai simplu sa disimulezi. Mai ales dupa

  Speranta este ceva cu aripi. - Emily Dikinson  La fel si prietenii adevarati. Cei pe care ii numeri pe degetele de la o mana si, daca esti intr-adevar norocos, ai cate unul pentru fiecare deget. Daca esti intr-adevar norocos, viata iti scoate in cale pe cei pe care ii numesti apoi familia de suflet.  In general nu aveti legaturi de sange, dar sunteti conectati la un nivel dincolo de cel al pedigree-ului uman. Nu conteaza de unde veniti, importanta este intalnirea si acel declic al momentului in care stii. Stii ca, odata urcati in trenul tau, vor ramane alaturi de tine indiferent daca tapiteria din vagoane nu mai este noua, pun umarul la indepartarea butucilor cazuti pe sine si iti intind o ceasca cu ciocolata calda cand crivatul incercarilor ti-a inghetat mainile si sufletul. Nu apar toti odata. Stiu ca ma repet, dar, daca si unul este un noroc. Mai multi, deja, sunt un dar. E bine sa ne amintim asta, pentru ca, de cele mai multe ori, avem tendinta de a-i considera un dat.  Si nu est

 Imi plac cafelele de dimineata. Imi place cafeaua in general. Dar cafeaua de dimineata, inainte sa-ti incepi ziua este o forma de leneveala a corpului in timp ce mintea aseaza si reaseaza piesele. E un moment bun mai ales cand stii ca urmeaza o saptamana in care va trebui sa iei hotarari pe care le-ai amanat. Le-ai amanat nu pentru ca nu esti in stare sa-ti asumi directia, ci, pur si simplu pentru ca nu sunt cele mai usoare si pentru ca unele au un grad sporit de nesiguranta. Cafeaua de dimineata este ca incalzirea inainte de a intra in arena. Nu stii cum vei termina ziua, habar nu ai daca te vei alege cu zgarieturi sau oase rupte, o sperietura sau poate vei avea castig de cauza intr-un mod neasteptat, dar mirosul matinal al cafelei este promisiunea zilei pentru tine. E un moment de gratie. Uneori te duce undeva departe pe firul memoriei si o amintire se aseaza cu tine la masa. Alteori creaza scenarii ale ce va sa vie. Uneori iti semnalizeaza neobisnuitul iar alteori iti pregateste ar

 Imi plac zilele de final de vara. Cand deja mirosurile vireaza catre toamna iar lumina filtrata a soarelui se duce intr-un spectru mai bland anuntand vara indiana.  Cand amintirile se intorc pe adierile din frunzele care incep sa-si schimbe culoarea iar timpul se odihneste putin lasandu-te pe tine sa hotarasti curgerea nisipului din clepsidra. Chiar daca esti obosit, tracasat, aglomerat cu task-uri si deadline-uri, chiar daca nimic nu oare sa functioneze, lumina asta speciala te indeamna sa-ti iei o cafea si un moment cu tine. Sa privesti, sa mirosi, sa simti fiecare gand.  E un moment bun, mai ales daca esti usor obsedat de control si simti ca viata are alte planuri si ca tot puzzle-ul tau aranjat cu grija a fost amestecat intr-o secunda. Poate nu e rau asa. Poate ca e cazul sa iei din nou piesele si sa te uiti mai atent la motivele pentru care le-ai plasat intr-un loc sau in altul. Poate ca vei realiza ca, de fapt aveai si piese din alt joc pe care te-ai incapatanat sa le potrivesti

  Sunt zile in care te simti eliberat dar cu inima grea. ca si cum lasi in urma peisajul dezolant al unui camp de lupta pe care se deruleaza batalii paralele si te opresti sa contempli orizontul deschis in calea ta. Cineva spunea odata ca exista batalii pe care mai bine nu le castigi. Eu zic, exista batalii care nu sunt ale tale si oricat de mult ai vrea sa ajuti e de preferat sa le lasi sa se desfasoare in afara spatiului tau. Nu e lasitate si nici neasumare. Pur si simplu, nu este locul tau acolo si implicarea ta nu ti-ar aduce nimic bun. Chiar daca stii ca poti ajuta. Doar ca, in genul asta de confrunrtari, cei implicati au de invatat o lectie care le apartine numai lor si nu este rostul tau sa le indulcesti pilula cu acadele chiar daca tii la ei. Uneori, sa te dai la o parte si sa-i lasi pe ceilalti sa isi duca propriile batalii este o dovada a faptului ca ii iubesti, chiar daca, pentru marea majoritate, inclusiv pentru cei implicati poate parea un abandon. Pana la urma, atunci can

 Uneori ma repet. Mai ales in ceea ce priveste asumarea. Pentru ca, pe langa liberul arbitru, eu cred ca asumarea este esentiala pentru devenirea noastra. Degeaba ai liber arbitru si hotarasti ca o iei la stanga sau la dreapta daca nu iti si asumi in acelasi timp ceea ce ai putea intalni pe drumul pe care l-ai ales. Sigur ca avem in viata rascruci si schimbari de directie, poduri rupte si intalniri neasteptate si sigur ca, in baza liberului arbitru, noi alegem ce sa facem cu ele. Doar ca, e cazul sa ne si asumam. Orice. Tot. Si, pentru ca blogul asta se numeste Madampanseluta, sa ne asezam linistit cu o cafea in mana si sa depanam asumari, sau... Eu consider ca omul nu este un animal monogam. Nu suntem lebede sau pinguini, iar in cazul pinguinilor eu nu sunt tocmai sigura. Bun. Asta inseamna ca, de-a lungul experientei noastre pe aici, vom dezvolta sentimente si vom avea relatii cu alti semeni, indiferent de sexul lor, uneori in paralel.  Sigur ca morala cu miros de tocanita, altoita p

 La prima mea calatorie in Kenia am avut ocazia sa vad cum insfaca un crocodil prada. Sigur ca era o demonstratie, dar ferocitatea si viteza extrema a animalului care doar cu cateva secunde inainte parea ca doarme m-a marcat.  Ei bine sunt zile in care lucrurile se precipita exact la fel ca un crocodil cand isi insfaca prada. E o secunda. Totul se intampla atat de repede incat daca clipesti ratezi secventa. Cand viata se hotaraste sa accelereze tu esti in acelasi timp in moment si lasat in urma. Nu stii ce si cum a venit, doar constati dezastrul. Iar in timpul asta in mintea ta gandurile se invalmasesc incercand sa capete intaietate. Pe de o parte este unul care spune sa prioritizezi, altul care ridica nivelul de anxietate si ingrijorare pentru tine si ceilalti, intrebarea "ok, si acum ce fac?", si un alt gand firav la inceput care zice, ca ar fi cazul sa te opresti si sa citesti semnele. Pentru ca, de obicei, cand te loveste furtuna, exista un motiv. Nu cel la care te gandes

  Uni versul are m etodele lui de a-ti aminti ca atunci cand primesti este cazul sa imparti. Si atunci iti  ofera intalniri speciale. Atunci ti-i scoate in cale pe cei cu sufletul imprastiat in bucati pe campul de lupta al realitatii personale.  Nu sunt intalniri intamplatoare, si nici pregatite. Nu te avertizeaza niciodata, insa, in momentul in care drumurile voastre se intersecteaza stii. Stii ca a venit momentul sa oferi, neconditionat si stii ca nu este usor. Nu pentru ca tu nu ai vrea sa dai, ci pentru ca, in general, Universul iti scoate in cale pe cei care nu stiu sau nu accepta. Surprinzator, desi nu par, ei sunt oamenii daruri, pentru ca, si tu ai nevoie de ei. Ei sunt valida rea ta, ei iti dau masura raportului intre lumina si intuneric din tine.  Poate ca in momentul in care ii intalnesti, intunericul din ei este mai mare. Si tocmai de aceea au nevoie de cineva care sa-i ajute sa rupa zagazurile luminii, sa poata sa treaca prin durere caprintr-un camp minat si sa aju nga in

   Am spus ca imi plac diminetile. Diminetile in care imi fac o cafea si pun pe masa cartile de tarot ale saptamanii. Uneori extrag din pachet si cate o carte ce va sa vina. Si le asez impreuna intr-o etalare aleatorie pana cand ele isi gasesc locul si semnificatia fiecareia se impleteste in puzzle-ul de intelesuri ale saptamanii. Vazand calea pe care ele o creaza, stii, sau incerci sa descoperi directia.  La fiecare final de saptamana esti in punctul rascrucilor din Oblio. La fiecare final de saptamana alegi. Nu este nimeni care sa-ti indice directia, nu gasesti biletele cu "bea-ma" sau "manaca-ma" ca in Alice in Tara minunilor, nu ai nici macar un GPS sau o harta. Esti doar tu privind indicatoarele colorate aratand toate directiile posibile. In permanenta facem alegeri. Chiar daca suntem convinsi ca exista destin si predestinare liberul arbitru ne pune sa alegem. Si nu ma refer aici la ce poseta sa ne cumparam sau ce culoare sa alegem pentru camera de zi. Ma refer

 Exista momente in care totul parca vine spre tine. Oameni, situatii, emotii, actiuni, trairi, vremuri. Cand timpul porneste inspre toamna, in lumina de vara indiana gandurile se aseaza cu tine la taifas. Nu hotarasti tu cand sa vorbesti tu cu gandurile tale. Este undeva un declansator care reactioneaza la un cuvant, o stare, o amintire sau o tusa de lumina.  E un amalgam linistit si zgomotos in acelasi timp. Locuri, mirosuri, chipuri, vorbe, toate intr-un singur minut, intr-un haos aparent. Preaplinul tau de emotii care ies la suprafata precum delfinii. Toate astea se intampla in momentele in care totul vine spre tine. Cand lucruril pe care nu le credeai posibile incep sa se intample. Cand Universul iti scoate in cale oameni, entitati speciale. Pe cei care nu sunt inregimentati. Pe cei care au nevoie de tine si tu de ei ca sa fii complet. Pe cei care iti spun despre tine lucruri pe care numai tu credeai ca le stii. Si despre care stii lucruri pe care nu ti le-au spus. Momentele astea