Suntem ipocriti


 Suntem ipocriti. Este o afirmatie perfect adevarata. Fiecare dintre noi are doza lui mai mare sau mai mica de ipocrizie. Asta nu ne face mai buni sau mai rai. Doar procentajul inclina balanta intr-o parte sau in cealalta.

Suntem ipocriti. Pentru ca, oricat am incerca, nu putem sau nu stim cum sa ne asumam tot ceea ce gandim, ce ne dorim sau propriile noastre actiuni. Si atunci, alegem calea minimei rezistente. Si disimulam.

Ideal ar fi sa ne asuma si chestia asta, dar, hmm, cum sa-ti asumi ceva ce nu vrei sa recunosti nici macar fata de tine? Mai bine iei autobuzul pe strada vinovatiei si te ascunzi in spatele moralei cand, de fapt, nu stii cum sa reactionezi, pentru ca neasteptatul nu vine si cu solutii cazuistice la pachet. 

Unii dintre noi au o viteza de reactie mai mare si se adapteaza rapid. Altii insa raman tributari stereotipurilor autoimpuse, de multe ori din incapacitatea de a schimba abordarea si, din nou, de a-si asuma. In plus e mult mai simplu sa disimulezi. Mai ales dupa ce ai facut niste pasi intr-o directie care te scoate din cotidian si din tiparul vietii tale de zi cu zi. Indiferent daca pasul inseamna o alta persoana sau alt job sau lectii de pian.

Este normal sa-ti doresti mai mult, sa-ti doresti altceva atunci cand constati ca plutesti intr-o supa calduta care nu este ceea ce ai vrea cu adevarat. Si, ceea ce nazuiesti creaza o proiectie iar universul iti creaza oportunitati si iti scoate in cale oameni. De aici insa tu esti cel care imprima directii. Si tot aici intervine procentul de ipocrizie personala. Iti doresti sa simti, iti doresti altceva. Nimic anormal, mai ales ca, am mai spus asta, omul nu est un animal monogam. Doar ca atunci cand lucrurile devin intense, cand realizezi ca e ceva mai mult decat ai fi crezut tu, iti pui brusc masca de fariseu, apelezi la un fisier de scuze preambalate si te refugiezi in spatele standardelor morale cu miros de tocanita. Ba chiar mai pui ceva ceapa ca sa acoperi mirosul propriilor tale emotii. Si apoi te astepti ca celalalt sa dea dovada de altruism si, eventual sa te astepte cu chef signature cand vrei tu sa schimbi gustul de tocanita. Ipocrit si toxic pentru celalalt mai ales in cazul in care el si-a asumat. Sigur ca, celalalt poate sa accepte sau sa inghita un anumit grad de toxicitate. La nesfarsit uneori daca este la fel de ipocrit sua daca este adeptul teoriei ca tot ceea ce iti place trebuie sa doara. Dar, la fel de bine, se poate ca acest grad de toleranta si altruism sa fie limitat si sa se detaseze neobservat in timpul in care tu esti ocupat sa perorezi despre standarde si asteptari.

Si cand te lamentezi ca lucrezi intr-un mediu toxic, ca munca ta nu este apreciata, ca toti din jurul tau nu fac altceva decat sa minimizeze ceea ce faci esti ipocrit. Esti ipocrit in contextul in care continui sa ramai in mediul toxic pentru ca, de fapt, este caldut si ceilalti iti permit sa baleiezi intre a face si a nu face doar pentru ca uneori ceea ce faci este de calitate.  Nu te gandesti nici o secunda ca, poate, mediul  nu este toxic, sau nu este toxic din cauza celorlalti ci din cauza ta. A faptului ca, de fapt, nu vrei sa te adaptezi la schimbarile inerente pentru ca asta ar insemna sa iesi din zona de comfort. Asa ca e mult mai simplu sa te asezi in pozitia de "victima", sa te consideri neinteles, cand, poate alegand altceva decat calea minimei rezistente ai descoperi lucruri interesante despre tine. 

Sunt multe momente in viata in care suntem ipocriti. Cel mai rau este ca, de multe ori, suntem ipocriti cu noi insine. Ne dorim, uneori primim ce am cerut si... ni se face frica de ceea ce ar trebui sa ne asumam ca sa traim asa cum nazuim. Si atunci disimulam, cream liste pe care ceea ce ne-ar face sa iesim din cotidian se afla cat mai jos in topul prioritatilor. Ne spunem ca o sa facem asta dupa..., si incercam sa punem o piesa noua intr-un tipar vechi sperand ca isi va pierde stralucirea. Ne agatam cu manute disperate de noi cei care nu mai suntem, de amintirea unor situatii si relatii refuzand cu incapatanare o discutie sincera macar cu noi. 

Suntem ipocriti. Si apoi, mai devreme sau mai tarziu, ne incearca un regret, pe care sigur ca nu il recunoastem, si vrem si cautam ceea ce credeam ca ne asteapta.

Doar ca viata este aici si acum. Iar timpul sta in loc doar cateva zile pe an si ne permite sa alegem curgerea nisipului in clepsidra atata vreme cat ne si asumam emotiile, gandurile, sentimentele si actiunile. Si, mai ales, efectele lor.  

Pana la urma, chiar daca iti bagi capul in nisipul obisnuintei, curul tot afara ramane. Asa ca, uneori te miri ipocrit de ce primesti suturi de la viata.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Magul

Dimineti cu latte in cesti turqoise