Sita

 Uneori lucrurile si oamenii se cern. Nu atunci cand vrei sau crezi tu ca trebuie sa se intample asta, ci exact atunci cand trebuie. Si nu, nu esti niciodata pregatit pentru asa ceva.

Universul porneste sita atunci cand tu crezi ca totul in jurul tau este bine, atunci cand esti sigur pe cei din jurul tau, atunci cand te simti comod acolo unde esti. Uneori, primesti un avertisment. De obicei o pereche de palme care te invita sa inveti lectia. Numai ca, in bunul obicei al liberului arbitru folosit dupa ureche, nu prea vedem lectia sau ne prefacem ca nu am inteles. Si, oricum, stim noi mai bine, nu-i asa?

Sigur ca da, ne raspunde Universul. "Tine, te rog, ciurul asta si hai sa vedem.". Esti increzator ca, in sfarsit ai piesele bine puse numai ca, intr-o clipa, totul se schimba. Oricat de fina ar fi sita, tot se cern oamenii si lucrurile.

Ciurul indeparteaza lucrurile, gandurile, ingrijorarile inutile, piedicile pe care ni le punem singuri si malaxorul de emotii absorbite. Prin darmon se cern si oamenii. Primii se cern narcisistii, apoi cei care scot castanele din foc cu mana ta, cei ale caror batalii le-ai purtat, prietenii de conjunctura si, cu usturimea ascutita a unei rani deschise, o parte din cei pe care ii considerai repere si credeai ca vor fi acolo la fel de statornici precum Sfinxul. In primul moment te simti golit, frustrarea iti ridica parul pe ceafa, ai vrea sa protestezi, sa spui ca sita nu a fost suficient de fina, ca ar fi putut trece si un elefant prin ea. Nu este o agitatie vizibila, stai pur si simplu pe marginea ciurului si privesti in gol, in timp ce gandurile ti se invalmasesc in cap. Apoi, brusc, totul se opreste, frustrarea se disipa iar tu te simti subit, usurat. Exact senzatia pe care o ai intr-o zi caniculara cand ajungi acasa si iti arunci hainele de pe tine si intri la dus. Usurarea care te face sa zambesti cam asa cum zambesti cand iti scoti sutienul dupa o zi intreaga.

Te uiti din nou in ciur, te uiti si in jurul tau si realizezi ca aerul este mai respirabil. Privesti atent ceea ce nu a trecut prin sita, strangi totul in causul palmelor si, din nou, realizezi ca nu ai nevoie de mult ca sa fii fericit, ca tot ceea ce a trecut prin sita era doar balastul care nu te tinea ancorat in realitate ci doar te tinea legat de inutil si frivol. Se ridica valul de pe campurile de lupta ale altora, pe care ai lasat ganduri, emotii, lacrimi si zambete, se decanteaza inutilul, futilitatea si anodinul. Raman doar zambetele, amintirile, culorile, muzica, stelele si diminetile incredibile ale sufletului.

Cel mai interesant este cand te uiti cine s-a cernut. La unii te asteptai, stiai ca la prima adiere de vant isi vor strange lucrurile, multe ale tale, si se vor duce catre zari mai primitoare. Numai ca Universul nu se opreste din cernut. Intai se cern mastile, si abia apoi, ei, cei pe care ii vezi asa cum sunt in secunda in care trec prin gaurile sitei. Si te doare. Durerea ascutita a taieturii cu foaia de hartie. Te uiti din nou in gol si, din nou, usurarea isi face loc in gandurile tale. Privesti inca o data, mai atent si distingi un alt drum care era blocat de autosuficienta, infatuare, egocentrism, acceptare si chiar naivitate cernute acum prin sita Universului. Iti dai seama ca, la un moment dat, ar fi trebuit sa-ti croiesti drumul cu o maceta si ca, pana la urma, darmonul nu este o pedeapsa ci, de fapt, ajutorul de care aveai nevoie pentru a face loc in jurul tau celor de aceeasi vibratie.

Momentul in care lucrurile si oamenii se cern nu este unul placut si, in nici un caz, unul planificat. Dar, cu siguranta, este unul necesar. Iti lasa un gust amar, dar, in acelasi timp, il percepi ca pe o despovarare. Te scuturi de cutume, obligatii autoimpuse, promisiuni si datorii asumate numai de tine si faci loc pentru tine si pentru ceea ce esti cu adevarat. Tragi adanc aer in piept, te redescoperi si ii multumesti Universului.     

Pentru ca, nu-i asa, uneori oamenii si lucrurile se cern.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Dimineti cu latte in cesti turqoise

Magul