Upgrade la bancuta de la poarta

 

Cineva mi-a amintit in seara asta o vorba veche "gura lumii doar pamantul o astupa". Si, cumva vorba asta mi-a readus in minte imboldul care a creat Madampanseluta: ceea ce eu numesc morala cu miros de tocanita. 

Imi place tocanita. Cu muraturi e grozava, dar asta nu inseamna ca nu persista mirosul de ceapa. Cam asa e si cu gura lumii. Indiferent cum cosmetizezi asta mirosul de ceapa se simte din spatele opiniilor ävizate"despre ce zici si ce faci. In general suntem o natie care are o parere despre orice: de la fotbal la moda, de la masini la bijuterii, de la politica la terapii alternative si, mai ales despre ce se afla dincolo de usa celorlalti. Uitatul pe gaura cheii si trasul cu urechea sunt sporturi nationale, cu mult mai multi practicanti decat oina.

Suntem oameni de "oras", eleganti, elevati, discutam doct despre trenduri in timp ce mancam sushi, bem sampanie si caviar. Cu toate astea, banca de la poarta, monitorul activitatilor celorlalti este adanc incrustata in ADN-ul nostru. O gasim in urmarirea conturilor de facebook si Insta, in cometariile si privirile pe sub sprancene ascunse in spatele indiferentei mimate la terasa din Dorobanti si in discutiile "nevinovate"la tigara. Este prezenta in spionajul din spatele portii sau prin vizorul usii inchise, in judecata "impartiala"a atitudinii si alegerilor celorlalti si in modelele personale de bune practici scoase la inaintare cand ne imaginam ca avem ceva de demonstrat. Nu este o mare diferenta intre bancuta de la poarta si versiunile ei moderne. Poate doar un upgrade de la barfa care conducea subliminal comunitatea la necesitatea ei. Nu esti barfit, nu existi. Iar daca existi, ei bine, atunci trebuie sa respecti cutumele sociale. Un eufemism pentru "gura lumii" si monitorizarea made la bancuta de la poarta.

Si, uite asa, ai parte constant de: "sa nu afle lumea", "lumea zice ca...", "nu se face sa...", si de minunatul "ce o sa spuna lumea?". Ei bine, expresiile astea aduc cu ele compromisul, cel de fiecare zi care aduna scheleti in dulapul unei relatii cu aparenta pefectiunii, conform uzantelor, concesiile de la cele marunte la cele mari care incep sa te apese pana cand simti ca esti altcineva in propria ta piele, o tocanita cu multa ceapa asezonata cu frica de gura lumii.

La inceput te revolti, esti rebel, pretinzi ca nu te afecteaza. Apoi, incet, incet, pe nesimtite, incepi sa te adaptezi. Iti croiesti pasii dupa forma cararii. Sau asa crezi. Iti impui atitudini, idei, comportamente cat mai corecte in ochii celorlalti. Si ascunzi in cele mai adanci sertare gandurile,placerile,  emotiile, visele si ambitiile. Cele pe care gura lumii le-ar cataloga drept nepotrivite, exagerate, iesite din tipar. Tipar? Da, tiparul creat de alti paznici ai moralei cu mioros de tocanita, transmis si upgradat in rand cu vremurile. 

Te conformezi, zambesti din varful buzelor, complimentezi oameni frumosi pe dinafara si goi pe dinauntru, mergi pe un drum invadat de ceata ghidat de ce zice lumea si de asa face toata lumea . Normalitatea tiparului autoimpus al cutumelor sociale. Ai un sentiment de apartenenta la haita, esti la fel cu ceilalti, mergi in directia prestabilita, cu job, familie, prietenii potriviti, eligibilitate sociala. Frumos, inregimentat, cu capul in jos ca sa vezi bine caldaramul.  

Si, totusi, ceva din spiritul insurgent mai iese la suprafata. Simti ca te sufoci, si uneori, ai o senzatie pregnanta de decorporalizare. Esti inchis in propriul corp si intre zidurile ridicate in propria ta minte. Esti o furtuna inchisa intr-o carcasa din care se zbate sa iasa. Si care se strecoara afara prin prima fisura aparuta. Aerul de dincolo de ziduri este tare, te ameteste, dar nu suficient incat sa nu vezi ca de cealalta parte a calapodului este o lume mult mai mare. Colorata si periculoasa dar cu un cer de vara care iti da voie sa zbori. Sigur ca poti si chiar esti somat sa te intorci in sablon. "Nu te judeca nimeni draga" , zic ei ascutind cutitele. 

Pentru o clipa esti tentat sa te intorci in supa calduta pe care o cunosti atat de bine. Dar, cumva, cerul si orizontul larg te atrag cu promisiunea liberului arbitru si a libertatii de expresie asumate.  De pe marginea zidului privesti inainte si inapoi, tragi aer in piept si, brusc, mirosul volniciei te invaluie. Stii ca poti sa spui exact ce gandesti, ca poti, in sfarsit, sa uiti de fundele rosii puse pe fiecare gest si gand nelalocul lui, ca nu este cazul sa mai pretinzi ca nu poti sau nu stii ca sa nu deranjezi orgoliile altora si ca poti sa mergi pe drumul pe care ti-l croiesti tu cu maceta ideilor tale. 

Mai privesti o data inapoi, iti asumi desprinderea de plasa de siguranta a tiparului si te scuturi de mirosul de tocanita al moralei crosetate pe bancuta de la poarta.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Dimineti cu latte in cesti turqoise

Magul