Reflexii

Nu stim sa ne oprim. Mergem in directia in care ne-am inregimentat. Marsaluim catre un tel de care abia ne mai amintim. Un tel care se dilueaza cu fiecare mila parcursa. Motivul pentru care ne-am inrolat s-a pierdut de mult in hatisul dorintelor si idealurilor dictate de cei care tin batalionul in formatie compacta. Credem ca rezonam cu speech-urile motivationale, absorbim lectii de viata cosmetizate cu fondul de ten al comercialului, folosim machiajul la moda si expresii semipreparate, ne insusim idealuri preformate si ne inducem nevoile din calupurile de reclama. 

Suntem agitati, ocupati, ne tragem sufletul intre deadline-uri, caram cu noi un rucsac plin cu stereotipuri si cutume, purtam razboaie straine de noi, ne imaginam ca stim si ca avem mai multe drepturi decat ceilalti si suntem atat de convinsi de asta incat nu observam ca noi suntem doar reflexia celorlalti. Un perpetuum mobile de oglinzi si reflexii pe care ni le insusim pentru ca stralucesc si pentru nevoia de aparteneta. 

Pastram cadenta impusa si ne miscam in decorul de mucava al unei productii absurde. Suntem conectati de a avea si plecam capul obedienti doar pentru a patra ceea ce credem ca avem. Ne dor picioarele si sufletul, bocancii sunt prea mari uneori si emotiile se amesteca cu noroiul mlastinilor altora, avem sosetele ude si inima grea dar nu ne oprim. Pentru ca, dincolo de toate ne guverneaza teama. O teama absurda de a nu ne pierde locul in pluton. si pentru asta zambim si pretindem. Pretindem ca suntem rezistenti, pretindem ca ne place si, mai ales, pretindem ca fericirea este compusa din mucuri de tigara si resturile viselor celorlalti.

Numai ca, uneori, viata se infurie pe noi si ne scoate din cadenta. Brusc si fara echivoc. Nici macar nu ne da timp sa ne zbatem. Ne scoate de ceafa ca pe puii de pisica si ne aseaza pe o banca sau, daca e amabila, la o cafea. Ne ridica barbia, ne scoate legatura pe care ne-am asezat-o singuri pe ochi si ne priveste pana in suflet. Apoi ne lasa sa privim in jur la drumul crapat pe care il credeam drept, la griul batalionului in mars si la regretele care se invart in stoluri gri deasupra capetelor plecate. Da deoparte perdeaua de ploaie si ne invata sa vedem albastrul, ne invita sa ne imbatam cu mirosul zarilor deschise si ne invita sa facem curat in ranita.

Scoatem si lasam pe marginea drumului telurile si bataliile celorlalti, grijile impuse si frica indusa, cutumele si constrangerile, canoanele si birul platit pentru acceptarea sociala. Si umplem rucsacul cu visele noastre, ideile si nazuintele reprimate, cu gandurile si emotiile ascunse in buzunarul de sus al vestonului. Desi plin ochi, de data asta nu mai are greutatea pietrelor de moara, de data asta este comod de purtat chiar pe un singur umar. 

Brusc iti dai seama ca viata nu ti-a pus piedica ci, pur si simplu ti-a dat un sut care te-a propulsat intai in fata ta si apoi la inceputul unui drum pe care il modelezi tu. Uneori cu maceta, alteori cu furtuni de ganduri si, in cele mai fericite momente, cu prieteni. 

E un drum pe care nu il stii, poate il intuiesti uneori, dar e un drum care te obliga sa te opresti si sa vorbesti cu tine, sa tragi aer in piept sa scrutezi orizontul si sa nu incetezi sa te miri de ceea ce te inconjoara. Nu iti promite fericirea suprema, insa iti garanteaza calatoria si prietenia cu tine insuti. Te invata ca opririle nu inseamna piedici ci doar recalibrari. Si ca fiecare oprire iti poate aduce mai multe informatii despre tine prin ochii celor care se strang in jurul tau. 

Pentru ca, in momentul in care inveti sa te opresti si sa privesti in jur, mastile incep sa cada si atragi realul in locul decorului de mucava. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Dimineti cu latte in cesti turqoise

Magul