La pragul dintre ere

 

Se spune ca nu exista lumina fara intuneric. Se spune ca trebuie sa ne indreptam fata si sufletul catre lumina. De sarbatori, toate sau majoritatea urarilor sunt despre lumina. Dar cu intunericul ce facem?

Cu intunericul din noi cum facem? Cum gestionam partea despre care nu vorbim? Cum depasim temerile, frustrarile, frica indusa? Cum depasim obstacolele catre lumina?

Da, fara intuneric nu exista lumina. Numai ca, cel mai greu este sa ne intoarcem catre intunericul din noi. Cel mai complicat este sa confruntam schgeletii din dulap si gunoiul de sub pres. 

Ne place sa ne pozitionam in lumina, cea mai buna lumina daca se poate. Facem caz de altruism, de preocuparile pentru mediu si bunastarea omenirii. Suntem precum candidatele la concursurile de frumusete: avem acelasi discurs terminat inevitabil cu "world peace". Citim, sau pretindem ca o facem, carti motivationale, dam like si share pe paginile de social media tuturor citatelor cu gandire pozitiva dar refuzam cu incapatanare sa exploram intunericul.

Numai ca, Universul are alte planuri pentru noi. Conjunctiile majore si trecerile de la o era la alta ne obliga sa ne confruntam demonii. Pe pragul dintre ere, umbrele ies din cotloane, ne privesc in ochi si ne provoaca.  Ne provoaca sa descindem in cele mai intunecate locuri ale fiintei noastre, sa lasam demonii sa iasa si sa incercam sa intelegem de ce sunt acolo. Este un moment in care primim o balanta pe talerele careia trebuie sa punem bine si rau, lumina si intuneric, sa ne privim bine in oglinda care dizolva mastile, sa intelegem ce si cine suntem si ce combustibil ne duce inainte.

Sigur ca evitam si ne impotrivim. Nimanui nu ii place sa-si contemple partea intunecata. Numai ca, la granita dintre ere, nu avem incotro. Asa ca facem o cafea, ne asezam cat putem de comod si deschidem usa demonilor. 

Unii sunt chiar simpatici, creati de noi in copilarie sau in tinerete din invidii si suparari marunte. Nu ne mai pot zgaria asa ca ne luam ramsa bun si ii privim cum pleaca cu un zambet nostalgic in coltul gurii pentru ca ne amintesc de momentele in care singura suparare era penarul roz cu personaje Disney al colegei de banca sau capitanul echipei de fotbal din liceu.

Dar sunt si demonii frustrarilor si dezamagirilor acumulate de-a lungul anilor, demonii compromisurilor si al abandonurilor, demonii angoaselor si ai nesigurantei si, peste toti, demonul fricii. Pe ei este cel mai greu sa-i confrunti. Chiar daca ii iei unul cate unul, demonul fricii iti ingheata sangele in vene si te face sa-ti feresti privirea. Pe el l-ai hranit cel mai mult, fara sa vrei si, de cele mai multe ori, fara sa stii. El a fost si este prezent in toate actiunile tale, acum mai mult ca niciodata. Vine de mana cu cel mai bun prieten si ideile de afaceri, iti intra in casa la stiri si te asteapta relaxat pe Facebook. Ii coordoneaza pe toti ceilalti, iti reaminteste cum ai cedat cand ar fi trebuit sa lupti si te mangaie parsiv pe cap spunandu-ti ca nu esti in stare, te ingenuncheaza cand vrei sa te ridici si iti infige cutite in spate cu mana celor in care ai crezut. Iti presara capcane in drum si iti sparge cauciucurile atunci cand vrei sa pleci la drum, te tine in loc cu sfoara nevazuta a temerilor si te indeparteaza de ceeace iubesti pentru ca "nu se face sa...". E in vorbele despre morala, etica si neconcurenta si in "fara mine nu insemni nimic".

Numai ca, la hotarul dintre ere, Universul, ca in ovestile cu zane, iti da o mantie de lumina si te invita pe campul bataliilor abandonate. Acolo trebuie si poti sa-l privesti atent si sa vezi bucatile din care tu l-ai construit. Toti ceilalti se dau de-o parte si asteapta confruntarea. Stiu ca ai cedat de fiecare data, asa ca asteapta sa te puna din nou la pamant ca apoi sa le fie lor mai usor. Mai arunca in tine cu cate o amintire reprimata ca sa-ti slabeasca determinarea.

In momentul in care ajungi in fata fricii, totul in jur se opreste. Universul suspenda Timpul si opreste mersul planetelor iar demonii asteapta lacomi rezultatul. In clipa in care privesti frica in ochi, toate cotloanele sufletului se deschid, elibereaza tensiunea si angoasele, le lasi sa treaca prin tine din cap pana in picioare si, incet, incet zambetul apare in coltul gurii. Mijesti ochii, iti amintesti ca intunericul nu este decat contrastul luminii si realizezi ca el nu exista decat daca tu ii dai voie. Deconectezi sursa si pasesti in noua era constient ca frica se va intoarce si iti va da tarcoale de fiecare data cand iti vei uita armura de curaj intr-un colt si o vei lasa sa se umple de praf. 

Dupa atat de mult timp in care ti-ai plecat capul in fata fricilor personale si induse stii ca e nevoie de un singur gest si trei cuvinte ca sa regasesti magia care te duce inainte. Asa ca, privesti demonul in ochi, ii soptesti "tu nu existi" si il dai la o parte pentru ca pe tine te asteapta viata si drumul din caramizi galbene spre OZ.