Sindromul demiurgului


 

Fiecare dintre noi se crede Dumnezeu cel putin o data in viata. Unii chiar de mai multe ori. Nu conteaza momentul ci doar senzatia. Secunda in care te simti demiurgul propriului univers. Nu cred ca este cazul sa ne judecam prea aspru pentru astfel de momente pentru ca ele ne dau combustibilul necesar ca sa continuam. Sigur, cu conditia ca aceste momente sa nu se transforme intr-o constanta combinata cu capcana puterii asupra celorlalti. Pentru ca atunci devine periculos. Si frustrant. Atat pentru noi cat si pentru cei asupra carora avem temporar putere. Pentru ca nimic nu este etern. Exceptand ciclul vietii si al mortii. Si taxele ar spune unii.

Cand ne simtim dumnezei ai propriului univers si intindem mana pentru a prinde in causul palmei steaua nazuintelor proiectam si in universurile care se intersecteaza cu al nostru puterea de a visa si de a-ti urma visele. 

Numai ca, poate pentru ca natura umana este vulnerabila la capcane, de cele mai multe ori ne simtim Zeus intr-un univers creat artificial. Cu ierarhii, sclavi si stapani si scari interminabile catre un tel care, de fapt, nu exista. Urcam si ne dam coate ca sa trecem peste ceilalti doar pentru o pozitie mai buna pe o scara al carei capat este bine ascuns intr-o ceata instalata strategic. Cu cat urci mai sus, cu atat se indeparteaza de tine si te face sa iti doresti din ce in ce mai mult ceea ce se afla dincolo de ea, in varf. Sau, cel putin, asa crezi tu, ca dincolo de ceata este varful, incununarea goanei zilnice, a capcanelor puse in calea celorlalti, a treptelor urcate in graba calcand peste visele celor "slabi", a prieteniilor de conjunctura si a insingurarii voite mascate sub filozofia alergatorului de cursa lunga. Si, cu fiecare treapta, cu fiecare senzatie ca maine vei trece dincolo, te crezi din ce in ce mai Dumnezeu. Un dumnezeu al celor pe care i-ai "invins", al celor care trebuie sa fie obedienti, al celor aflati pe o treapta inferioara. Amesteci invincibilitatea cu surogatele din capcana puterii intr-un cocktail letal doar pentru tine. Un cocktail colorat, cu umbrelute si cirese care nu face decat sa-ti otraveasca exact partea care ar trebui sa te apropie de Creatie, de tine si de suflet.

Nu vezi ca fiecare picatura din bautura fabuloasa iti ia cate un vis, te incorseteaza in perceptele scarii si iti ingusteaza privirea. Te lasa sa te uiti doar in directia impusa si, din toate aspiratiile, iti lasa doar goana nebuna dupa "varf". Iti ia prietenii si iti da stralucirea de staniol a falsului. Iti fura autenticul si iti da un adevar contrafacut poleit cu iluzia puterii. Te face sa crezi in realitatea unui film de Bollywood, uitand sa-ti spuna ca, la un moment dat, dansul se opreste si ca, dupa multe pahare din bautura spumoasa, cand reusesti sa ajungi dincolo de ceata, vei descoperi ca esti, de fapt, la baza unei noi scari catre un alt varf ipotetic intr-o ierarhie unde altii sunt dumnezei. La fel de convinsi ca si tine de adevarul pe care il consuma.

E posibil sa te prinzi ca esti intr-un nou decor dintr-un alt film si ca va trebui sa intri intr-un nou rol. Si sa incepi sa iti pui intrebari. Sa cauti variante de a privi dincolo de ceata, de data asta in jos, de unde ai venit. Sa te intrebi unde te-ai pierdut. Unde ai ramas tu, cel cu vise care se simtea centrul universului de ganduri  si unde a inceput acel tu care a uitat unde a ascuns compasiunea, verticalitatea si asumarea. Sa privesti apoi in sus spre noua scara, sa-ti iei o cafea si sa te sfatuiesti cu tine daca vrei sa accepti rolul, cu toate panglicile lui sau sa sfasii butaforia pasind catre libertarea pe care ti-o dau visele regasite. 

Sigur, e posibil sa-ti placa noul rol. Sa te faca sa te simti si mai puternic si sa mai iei o inghititura din bautura care te incurajeaza sa te impodobesti cu mastile si fundele paparudelor sa fii in trend si sa ignori toate semnalele de eroare. Sa consideri ca poleiala este noul adevar si sa evoluezi pe strazile butaforice ale unei lumi absurde doar pentru a ajunge din nou la o baza a unei scari ierarhice pe care te vei ambitiona sa o urci savurand momentele si senzatia de mic dumnezeu chiar daca la capatul ei este un gol imens. 

Nu stiu si nici tu nu stii ce drum vei alege si nici cu ce senzatie te vei identifica. Stiu doar ca atunci cand crezi ca esti atotputernic ar fi bine sa te scoti la o cafea in afara timpului si sa cantaresti bine care e universul care iti da voie sa zbori.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cand totul in jur …

Angajez unicorn

Lectii de la viata