O pana purtata de vantul sortii

 

Speranta este o pana purtata de vantul sortii. Efemera si, totusi, atat de concreta atunci cand ne agatam de ea. De multe ori m-am intrebat de ce doar speranta a ramas in cutia Pandorei. Si cum de ne amintim de ea doar cand avem impresia ca cerem lucruri irealizabile.

Cumva speranta este legata prin mii de fire de inima si mintea noastra. Este steaua magilor pentru vremurile intunecate de povara neputintei. Este acel ceva nevazut care te ridica dupa fiecare cazatura si iti spune ca juliturile vietii nu sunt facute ca sa te doboare ci doar ca sa-ti personalizeze harta sufletului.

O cautam in locuri indepartate, cercetam cele mai intunecate unghere si ii investim pe ceilalti cu incredere atunci cand viata ne pune in genunchi. Ne ridicam si cadem la loc, repetam lectia sperantei pana cand reusim sa o intelegem. 

Speranta este cu noi in fiecare zi, in fiecare clipa, in toate momentele, in ticurile verbale: "sper ca...", "sa speram...". Lectia este in fata noastra. Constant. Si, cu toate astea, nu o vedem sau, de multe ori, ne gandim ca putem fenta procesul si sa ajungem mai repede la final. 

Avem o aplecare nativa catre eludarea evidentelor. "Civilizatia" ne-a ajutat sa ne ingropam adanc instinctul si nu ne da voie sa ne urmam intuitia. Suntem incastrati in tipuri si tipologii. Conservativii si finalizatorii sunt cei mai apreciati. Intuitivii trebuie sa invete. Sa se modeleze. Sa se inghesuie in tiparele acceptarii fie ca vorbim de cele ierarhice, sociale sau, pur si simplu, de gura lumii. Si, din pacate, exact asta facem. Constant. Zi de zi, ne straduim sa "fit in" cum zice americanul. Pentru ca, evident, modelele si prelegerile fix de la ei vin. 

Ti se spune ca asa vei avea succes. Asa ca iti acoperi instinctul si intuitia cu straturi groase de conventional si vopsesti culorile libertatii in nuantele de gri si bleumarin office. Si, uneori ai succes. Sau asa pare. Chiar daca de multe ori te uiti cu jale la mormantul adanc pe cere l-ai sapat pentru sufletul si visele tale. Alteori, insa, dai gres. Dai gres la job, dai gres in relatiile cu ceilalti si, cel mai des, dai gres in relatia cu tine insuti. Pentru ca te stradui prea mult sa creezi o relatie cu un strain. Cu o imagine a ceea ce ar vrea ceilalti sa fii.

Paradoxal, toti cei care te-au "ajutat" sa incapi in tipare, sunt primii care lasa spatiul gol in jurul tau atunci cand esti jos. Atunci cand, dupa toate standardele, ai dat gres. Si, abia atunci, iti agati sufletul de speranta. Abia atunci incepi sa intelegi ca ea a fost acolo tot timpul. Langa tine si in tine. Doar ca tu ai ales sa o ignori. Ai ignorat glasul mic care iti soptea sa faci cum crezi tu, sa nu mergi cu turma, pentru ca pe acolo iarba este uscata ci sa cauti drumurile care te cheama. 

Abia cand esti cu spatele la zid intelegi. Intelegi de ce speranta a ramas in cutia Pandorei. Pentru ca ea stie ca ai nevoie de o mana intinsa, de o bataie pe umar sau chiar de un sut in fund care sa-ti aminteasca ca poti, ca nu esti ceea ce cred ceilalti despre tine, ca important este sa te ridici si, macar o data, sa faci ceea ce crezi tu ca e mai bine pentru tine.

Speranta este o pana putata de vantul sortii. Dar este pana care aterizeaza in causul palmei tale exact atunci cand ai nevoie sa simti ca nu esti singur, ca ai resursele necesare ca sa-ti indeplinesti visele si ca, privite din alt unghi, lucrurile se schimba.

Speranta este cea care iti spune ca ai voie sa-ti expui culorile sufletului si sa-ti asumi ca nu toti le vor intelege sau accepta. Doar ca tu nu ai nevoie sa fii culoarea la moda, ci doar culoarea preferata a ta si a celor ca tine. 

Speranta te invata ca visele tale sunt ale tale si ca nu e cazul sa-i lasi pe ceilalti sa ti le confiste. Si, mai ales, ca ar fi cazul sa condimentezi griul cotidian cu spectrul tau de culori. Si cand ai invatat, e cazul sa lasi pana sperantei sa zboare mai departe catre cei care, ca si tine, au nevoie sa se redescopere.