Ce ceata deasa...


 Imi vine in minte din ce in ce mai des o poezie dadaista a lui Eugen Jebeleanu:

"Ce ceata deasa, vai, ce ceata deasa
Nu mai cunoastem drumul catre casa
Suntem usori si ceata e ca fumul,
Vai, unde-o fi, unde s-ascunde drumul?"
 
Suntem, de cele mai multe ori in ceata. Cautam in permanenta un drum si un "acasa" pentru suflet. Si, cumva atunci cand credem ca l-am gasit intindem mana si nu culegem decat iluzia ascunsa de negura.
Nu mai stim unde este drumul, caile s-au amestecat intr-o lume separata de pandemie, prejudecati si razboi. Nu ne asteptam la asta. Nu aveam in lista parcursului prin viata distantarea, dependenta de un ecran, insingurarea, ego-ul exacerbat si un deziderat bine ascuns de pacla unei himere.
De multe ori nici macar nu detectam iluzia. Este atat de bine prezentata incat nu vedem golul din spatele poleielii de vorbe si cutume.
Cautam un sens folosind busola acceptarii sociale si logica colectiva crezand ca asta ne invalideaza instinctele. Bajbaim intr-o lume din care au disparut constantele continuand sa mergem pe drumurile asfaltate si, ca in definitia nebuniei, repetam stereotipurile asteptand rezultate diferite. 
Am vrea sa zburam, dar, in momentul in care deschidem aripile, frica ni le reteaza si ne pune in genunchi ca sa ne protejam privirile de arsura albastrului cu miros de libertate. Privim in jos doar pentru a vedea pamantul uscat si crapat de la seceta din noi insa tanjim dupa mirosul zarilor si gustul viselor. 
Ne adaptam si ne inregimentam in realitatea acceptata, ne straduim sa incapem in tiparele prestabilite, inchidem speranta in spatele unei usi ferecate cu lacatele compromisului si ascundem cheia in gandurile renuntarii.
"Nu ne vedem nici intre noi deloc
Si jocul nu ne place, nu e joc.
Ce ceata deasa, vai ce ceata mare,
Oh, azvarliti-ne, voi, o carare."
Nu ne mai vedem. Privim in oglinzi oarbe si ne impunem sa credem ca acolo este realitatea. Am pierdut sensul si am incurcat mastile. Jucam un joc al imprumuturilor. Imprumutam viata online, prieteni virtuali si relatii de conjunctura. Tanjim dupa libertate in timp ce mai ridicam inca un gard mintindu-ne ca asa vom fi in siguranta. Ne protejam de noi insine si de adevar inghitind pe nemestecate fericirea semipreparata. Privim cu gura cascata la pastilele minune pentru viata corecta. Repetam noul limbaj de lemn si ne inducem convingerea ca asa suntem, ca ne incadram pentru ca asa trebuie sa fim. Nu ne dam voie sa vedem tristetea din spatele zambetelor desenate cu make-up social. Tragem in hamul moralei acceptate si ne mintim ca ne place. Ii invidiem pe cei care au curajul sa zboare si ii blamam pentru frustrarile noastre. Bajbaim in ceata incertitudinii si nu ne dam voie sa fim. Ne consolam cu faptul ca mergem incet intr-o mare de oameni gri si blazati ca si noi. Si ne spunem ca asta e directia. Desi nu o vedem in pacla si ceva adanc in noi ne spune ca, de fapt, ne invartim in cerc intr-o mlastina care ne seaca sufletele si ne inoculeaza ordinarul.
Numai ca, la un moment dat, aripa unui zbor ne zgarie rutina si lasa lumina puternica a soarelui de dincolo de negura sa patrunda. Nu mai avem ochelari de soare, i-am abandonat de mult in rucsacul cu vise, asa ca lumina ne loveste si ne face sa ne oprim  din cautarea nimicului in negura. Ultima farama de curiozitate ne face sa largim fanta si ne da curajul de a vedea calea care se deschide chiar sub picioarele noastre si pe care nu am avut indrazneala sa pasim. Intre frica si noi orizonturi sta o singura clipa si o fluturare de pleoapa deasupra sufletului trezit de mirosul libertatii.
Chiar daca nu pare alegerea ne apartine iar hotararea clipei este esentiala. Alegem sa traim in continuare o viata de imprumut sau ne asumam riscul drumului de dincolo de ceata. Totul depinde de capacitatea noastra de a taia lanturile ghiuleleor pe care singuri ni le-am atarnat de glezne crezand ca asta ne tine ancorati in realitate. Sau in ceea ce ne-am impus a fi realitatea noastra.
Zborul si zarile viselor sunt chiar la nivelul mainilor noastre intinse. Avem nevoie doar de o clipa in care sa ne asumam judecatile celorlalti si sa ne prindem cu putere de idealurile noastre. Si sa ne asumam cine si ce suntem. Reintoarcerea la noi este cea care disipa valatucii si ne da voie sa ne descoperim potentialul pe un drum, greu cu siguranta, dar pe care il modelam cu incredere si incapatanarea de a ne umple plamanii cu aerul tare al cerului deschis.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

48 de ore

Bomboane

Cautam fericirea