Intrebarea lui Mercur

 Uneori un cadou neasteptat deschide calea intrebarilor mocnite. Si, in ultimul timp am inceput sa primesc cadouri care aduc cu ele provocari sau motive de reflectie.

Astazi am primit sapte intrebari. Cea mai profunda este cea a lui Mercur: Ce ar trebui sa moara in tine si ce ar trebui sa invie?

Sensuri adanci in noaptea intunericului cel mai adanc. Talerele unei balante nestiute, care masoara cu ocaua sufletului intr-o bula de netimp. Oglinda pe care incerci si ai si reusit pana acum sa o eviti. Nu vrei sa-ti raspunzi la intrebarea asta. Pentru ca, de cele mai multe ori, nu vrei sa recunosti ca de-a lungul timpului victoriile mai mici sau mai mari au fost platite de ceva care a murit in tine.

Uneori a fost increderea, alteori visele si, de multe ori, o bucatica din sufletul tau a ramas pe altarul circumstantelor atenuante acordate altora.

In noaptea intunericului cel mai adanc e cazul sa privesti spre cer. Pentru ca abia atunci poti vedea cu adevarat lumina. Chiar si pe cea din tine. Abia atunci cand esti inconjurat de fricile cele mai profunde si cand stai la masa cu demonii cei mai temuti, abia atunci poti intelege lumina. Abia atunci incepi sa intelegi ca umbra si claritatea sunt indivizibile. Si, abia atunci intelegi ca din clarobscur lucrurile se vad mai limpede.

Numai ca, trebuie sa accepti. Sa accepti ca nu esti invincibil, ca nu poti avea intotdeauna dreptate, ca nu esti Dumnezeu in universul altcuiva si ca nu este cazul sa te inchini in fata idolilor creati de tine sau societate.

Acceptarea nu este simpla. E greu sa recunosti chiar si fata de tine ca drumurile batute sunt mai tentante, ca lumina de pe strada stereotipurilor este mai atractiva si ca poleiala chiar reuseste sa para aur pur.

In plus, raspunsul la prima jumatate a intrebarii este incomod. "Ce ar trebui sa lasi sa moara in tine...?". Vanitatea, orgoliul, autosuficienta si, mai ales, dependenta de gura lumii, indiferent  care ar fi forma ei de manifestare. Practic, demonii pe care, intr-un fel sau altul, ii hranesti in fiecare zi cu tot ce ai mai bun.

Sigur, pot isa dai vina pe context, anturaj, job, cutume sociale sau, pur si simplu, pe modul in care ai fost educat. Scuze si eschive gasesti. Esti chiar creativ. Si, cu siguranta, gasesti o intreaga bibliografie care sa sustina necesitatea lor. Incepand de la “fortius, altius, cesius”, trecand prin inducerea “competitivitatii” in Scoala si la job si prin toate highlight-urile din social media.

Chiar si atunci cand te lupti cu demonii personali, pe ei ii ignore sau, chiar ii conideri necesari. Numai ca, ce sa vezi, “pe cine nu las isa moara nu te lasa sa traiesti “. Vanitatea alimentata nu te lasa sa descoperi caile neumblate, orgoliul te indeparteaza de ceilalti iar autosuficienta iti sopteste continuu ca tu esti mai important decat restul sit e face sa crezi ca poti fi centrul universului celorlalti.

Asa ca, raspunsul la prima jumatate a intrebarii este dificil de acceptat. Atat de dificil, incat aproape nu mai remarci cealalta jumatate: …c ear trebui sa invie in tine?

Raspunsul iti deschide de fapt orizonturile si sufletul. Pentru ca ai putea lasa sa invie in tine spiritul sarbatorilor. Si nu ma refer aici la actiunile grabite sau de complezenta uneori, pe care le faci in preajma sarbatorilor. Ma refer la altruism, la cel veritabil care te face sa daruiesti in fiecare zi si, in acelasi timp, sa-ti numeri binecuvantarile si sa multumesti pentru ele.

Poti lasa sa invie in tine spiritul ludic al copilariei si bucuria descoperirii lucrurilor mici. Increderea in tine si in visele tale si puterea drumurilor nedestelenite. Prietenia adevarata si momentele cu tine. Dorinta de a-ti crea o lume intr-un ocean albastru abandonand marea de piranhia a socialului.

In noaptea intunericului cel mai adanc, poti inchide demonii intr-o oublieta si ai libertatea de a crea o reteta care sa-ti hraneasca sufletul, visele si zborul catre stelele pe care acum abia le intrezaresti.