Eu cred

Nu sunt habotnica. Nu sunt nici o necredincioasa. Nu iubesc templul si nici nu ii servesc slujitorii. Cred insa, in gesturile mici care aduc fericire intr-o inima intristata, cred ca Universul se bucura atunci cand hranesti un flamand, indiferent daca este vorba de hrana spirituala sau mancare pur si simplu si indiferent daca este vorba de om sau animal, cred ca binele se multiplica si se ramifica atingand distante nebanuite, cred ca oamenii se cauta si se gasesc atunci cand este menit sa li se intersecteze drumurile, cred ca oportunitatile apar cand te astepti mai putin si cred ca suntem creati cu putere de regenerare.

Nu cred ca este nevoie sa bati siruri de matanii ca sa iti demonstrezi credinta si nici nu cred ca pomenile trebuie facute de ochii celorlalti. Cred ca binele se face in tacere si ca trebuie sa incepi prin a-ti face bine tie si cred ca ajutorul cu de-a sila este vecin cu violul.

Traim intr-o lume in care credinta creaza negustori si induce intoleranta. Sigur, nu e ceva nou. Istoria este plina de razboiae ale dreptcredinciosilor impotriva paganilor si fiecare relicie sau cult pretinde ca detine adevarul si calea catre mantuire. Intotdeauna m-am intrebat de ce de secole cautam mantuirea? Si o cautam in bigotism si dogmatism in timp ce distrugem constant tot ceea ce ne inconjoara de la oameni la animale si pamant iar pe cei cu alte opinii ii marginalizam. Pana la urma, Creatorul, Universul, indiferent ce nume poarta, a creat omul cu defecte si calitati si cu o dorinta nestavilita de cunoastere. Mantuirea, in sensul ei religios, nu face altceva decat sa ingradeasca exact setea de explorare si liberul arbitru.

Ne ingradim singuri visele si dorinta de zbor, sutana devine uniforma si ne inrolam in batalionul in mars dogmatic catre temple mari din marmura de unde spiritualitatea a plecat de mult. Daca privim cu atentie, exista un fir rosu in toate religiile: Creatia. Cele 10 porunci sunt de fapt cele 12 din budism si, in diferite forme ele se regasesc in toate textele sacre. Asa cum, Creatia apare in toate povestile de la legendele Olimpului la Biblie si chiar la Asimov. 

cum ar fi daca am reinventa "mantuirea"? Sa ne facem templul intre copaci, sau in sufletul nostru, sa lasam intuitia sa ne ghideze catre ceea ce credem cu adevarat si ceea ce ne ridica vibratia: zambetele celor carora le intindem o mana atunci cand au nevoie sa se ridice, torsul linistit al pisicii adunate din strada, bucuria nemarginita a cainelul care te asteapta la usa, gesturile mici si cozonacul daruit in ziua de Craciun, picatura de incredere presarata in latte-ul celui aflat la inceput de drum, o strangere de mana in vreamea fricii si mana pusa pe umarul celui care credea ca este singur.

Spiritualitatea nu este intre zidurile templului. Spiritualitatea este in noi si asteapta linistita sa ne aplecam asupra ei. Si sa ne definim credinta.

Eu cred ca fiecare are dreptul sa-si faca vocea auzita, cred ca fiecare dintre noi este important in universul lui si cred ca nimeni nu are dreptul sa-ti spuna ca esti insignifiant. Cred ca viata ne rezerva surprize si ca noi suntem cei care alegem directia la rascruce de drum. Cred ca putem depasi tiparele si ne putem reinventa, iar caracterul este mult mai important decat reputatia.

Si mai cred ca Universul ne-a creat diferiti cu motiv si ca spiritualitatea este dorinta neincetata de mai bine. Mai bine fara a face rau. Mai bine pentru tine si pentru cei care se sprijina pe tine, indiferent cate ramificatii sunt. Eu cred ca pacea vine din noi si visele ne invata.

Eu cred...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Dimineti cu latte in cesti turqoise

Magul