Ia calul meu si du-te


 Pe cat de greu este sa vorbesti despre ceea ce iubesti, pe atat de greu este sa te desprinzi de ceea ce ai crezut a fi real. Doare la fel de tare ca atunci cand scoti un spin intrat in carne si te lasa cu aceeasi senzatie de gol rece in suflet. Cel mai rau este ca, desi ai tendinta de a da vina pe celalalt tu esti cel catre care trebuie sa arati cu degetul. Pentru ca tu esti cel care a ignorat semnele si nu s-a oprit la timp. Tu te-ai aruncat cu capul inainte. Fie pentru ca ai avut un moment in care ai spus "fie ce-o fi" sau pentru ca, in cautarea unui moment, ai ales sa nu observi detaliile. 

Indiferent care a fost motivul, tot ce poti face este sa te privesti atent in oglinda si sa recunosti ca ai pecit-o. Asta este. Nu esti nici primul nici ultimul si, cu siguranta, nu este ultima oara oricat incerci sa te convingi de chestia asta.  

Toti ne dorim un moment de plutire, o bula in timp in care sa ne cuibarim precum o pisica pe soba, un spatiu in care sa ne refugiem cand furtuna realitatii pare ca ne va lua pe sus. E normal sa ne dorim asta, insa e cazul sa fim constienti de faptul ca echilibrul se pastreaza prin compensare. Nu poti sa primesti fara sa dai si, la fel, nu ai cyum sa dai la nesfarsit fara sa primesti. Avem tendinta de a ignora legea actiunii si reactiunii. Evident. Si, la fel de evident, chestia asta ne loveste ca un bumerang. Doare teribil, iti dau lacrimile, dar nu prea ai multe alternative.

Sigur, poti sa dai cu barda sau chiar cu bumerangul pe post de bata in celalalt doar ca vinovatul principal il gasesti in oglinda. Asta nu il absolva pe nimeni de partea lui din poveste si nici de asumare. Numai ca, in marea majoritate a cazurilor, cei care iau dau si vina pe altii pentru propriile lor neimpliniri si frustrari.

Cea mai anevoioasa varianta este cea in care te uiti in oglinda, eventual te umfli de plans si apoi iti scoti curajul suprem din buzunar, te iei putin peste picior, bei un pahar de vin sau un latte si, odata cu ultima inghititura. smulgi ghimpele, urli putin si presari niste autoindulgenta pe rana. Poti sa pui si plasturi cu shopping daca vrei. Fac bine.

Mai doare o bucata de vreme, lasa si cicatrici, dar, la un moment dat, vei putea privi inapoi fara manie si fara resentimente fata de tine. E chiar greu, mai ales ca, atata vreme cat inca nu s-a cicatrizat vei avea tendinta de a privi inapoi, de a comenta situatia, de a despica firul in patru si mai multe, de a argumenta de a-ti si a-i gasi scuze. Periculos. Mai ales partea cu scuzele. Pentru ca asta te poate intoarce din drum si te poate face sa dai chiar mai mult agatandu-te de memoria a ceva ce poate doar tu ti-ai imaginat ca exista. Chestia asta functioneaza mai ales in cuplurile care declara public relatia perfecta, partenerul minunat, etc. Si, cand colo, ei de fapt se agata cu disperare de amintirea a ceva ce a fost sau ceva ce si-ar fi dorit. Dar asta e o alta poveste de disecat la o alta cafea.

Ideea este ca, in momentul in care descoperi ca ceea ce ai crezut ca este aur se dovedeste a fi doar o imitatie ieftina a carei poleiala se cojeste cu repeziciune, e bine sa tragi adanc aer in piept, sa-ti asumi ca poate e cazul sa-ti pui ochelari, altii decat aia cu lentile roz, sa smulgi ghimpele din rana, sa torni autoironie din belsug si apoi sa te pansezi cu bunavointa si multe prajituri, sa-ti indrepti spatele si sa-ti vezi de drum.

Daca ai un prieten bun care iti spune "ia calul meu si du-te", ar fi bine sa o faci. Nu de alta dar asa e muuult mai greu sa te uiti inapoi. Pentru ca, daca desprinderea este grea, sa vezi cat de grea este daca cumva te intorci inapoi. Nu de alta dar tocanita reincalzita dupa ce s-a alterat e posibil sa-ti provoace cel putin o indigestie majora daca nu decesul unei parti din suflet prin otravire voluntara.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Magul

Dimineti cu latte in cesti turqoise