Cursa cu noi insine

 Si s-a mai dus o saptamana. Nu stiu cand si cum. Cumva zilele si saptamanile au tendinta de a se concentra ca sa incapa in buzunarul micsorat al noului sacou al timpului. 

Cineva spunea ca timpul se comprima si, e drept ca uneori am senzatia ca zilele incep si se termina prea repede. Ca si cum am trai doua vieti intr-una singura. Nici nu mai stii daca tu sau vremea se grabeste. O intrecere intre tine si timp din care nu ai cum sa iesi castigator. Timpul poate, pentru ca el isi poate schimba curgerea si, de fapt, el este o conventie. 

Noi, insa, suntem guvernati de fastium ca in povestea ciobanului care primest un nasture fermecat pe care il rasucea de fiecare data cand voia sa treaca mai repede peste o etapa a vietii. Cam asa suntem si noi. Fastium. Totul se accelereaza, de multe ori fara un motiv real, ci numai pentru ca asta este "trendul", Vrem mai mult, mai repede, mai frumos, mai bun, mai.. ceva. Orice. Ne comparam in permanenta cu ceilalti, vrem mai multul lor, mai bunul lor, mai frumosul lor. Fara sa ne intrebam ce se ascunde, de fapt, in spatele zambetelor, a "fericirii", a mai multului afisat pe retelele de socializare sau la nunti, botezuri, cumetrii si agape. 

Suntem atat de ancorati in "a avea" si in fastium incat nu facem altceva decat sa alergam. Alergam pe o pista betonata aproape fara sa ne uitam la peisajele pe langa care trecem, la oamenii care ne zambesc, la cei care ne asigura functionalitatea. Ii vedem doar pe cei din fata noastra, incercam sa-i depasim iar altii la randul lor incearca sa ne depaseasca pe noi. Uneori ne ciocnim de altii care par a sta pe loc, parca nu participa la cursa dezlantuita pe care o numim viata de zi cu zi. ne oprim o secunda, ne uitam la ei si apoi pornim in aceeasi goana inghitind zilele precum bomboanele Cip. Poate o secunda ne gandim la ei dar ii consideram eliminati din cursa. Suntem intr-o permanenta competitie cu timpul, credem noi, cand, de fapt, este o intrecere absurda cu noi insine, cu dorinta noastra de a privi in jur, de a vedea mai bine pe unde trecem, de a ne opri la taifas cu cei care par sa nu alerge, de a afla secretele Universului la o cafea si la un taifas cu un prieten. 

Ne spunem in permanenta: la pensie o sa citesc cartile stivuite in biblioteca, o sa am timp sa fac excursia aia pe Amazon, o sa vina vremea sa urc pe Kilimandjaro, o sa invat mai tarziu fotografie, o sa ies maine in parc, o sa... Credem ca suntem strapanii timpului, credem ca avem cel putin o lungime de pista inaintea lui pentru ca i-am depasit pe cei cu care am pornit in pluton. Dar, ce sa vezi, daca ne uitam atent in tribuna, Timpul sta relaxat picior peste picior cu un hot-dog in mana si ne urmareste atent cu un zambet ironic in coltul gurii cum alergam intr-o competitie absurda cu noi insine si cu cei din viata noastra.

Daca avem noroc, ne izbim de cateva ori la rand de cei care par ca au iesit din cursa. si ne oprim mai mult de o secunda. Suficient, insa, cat sa observam ca ei, de fapt, au ales sa mearga apasat prin viata, sa se bucure de peisaj si de steagurile din tribune, de muzica si de cerul curat sau de norii de ploaie. Ei au ales sa se bucure de fiecare rasarit si de fiecare apus. Ei nu asteapta ocazia perfecta pentru a se indragosti, pentru a manca o Pavlova sau pentru a vedea Lacul lebedelor. Ei isi privesc in fiecare zi orasul cu ochi de turis si ii descopera permanent pe cei din jur. Iar daca ti-au iesit in cale este pentru ca meriti sa te opresti din goana irationala dupa superlativele lui a avea si sa te ancorezi macar putin in "a fi".

Poate nu ar fi rau sa incerci macar. S-ar putea sa descoperi ca tartanul perfect al pistei de alergare nu este ceea ce iti prieste si ca poti foarte bine sa dansezi in pantofii de alergare. E posibil chiar, ca timpul sa te invite sa beti impreuna o cafea si sa-ti povesteasca cum poti intoarce curgerea nisipului in clepsidra. Cu siguranta vei descoperi ca imaginile care treceau cu viteza prin fata ochilor tai sunt reale si ca cei despre care credeai ca au abandonat cursa sunt, de fapt, cei care au considerat ca nu are sens sa ia startul   intr-o confruntare din care nu poti decat sa pierzi. Bucati consistente din viata. 

Sigur ca, iti poti relua cursa ignorand toate elementele care converg catre o schimbare de paradigma. Doar ca, la un moment dat, vei incerca faustian sa opresti timpul. Vei insira in fata ta cartile de Tarot ale fiecarei zile si vei realiza ca e tarziu. Ca ar fi trebuit sa te opresti sa simti gustul emotiilor, al sentimentelor al sperantei si al dezamagirilor si mirosul fiecarei zile si al fiecarui pas pe drumul abrupt al unui maine invaluit in ceata. Ca repede, mai mult, mai bun, celeritate si competitie nu sunt altceva decat cuvinte menite sa te lege la ochi. 

Si atunci, te vei uita in tribuna si, poate, Timpul iti va mai da o sansa. O sansa sa treci in tabara celor care accepta si isi asuma tot ceea ce ii inconjoara, tot ceea ce traiesc si ce simt. 

Asta uneori, depinde de cat de bun a fost hot-dog-ul.