Cum stii ca incepi sa te vindeci?

 


Cum stii ca incepi sa te vindeci? Incepi sa scoti personaje din Cutia cu maimute si sa te "joci" cu ele. Mental. Le exacerbezi anumite laturi pe cere le-ai observat dar le-ai trecut cu vederea pe vremea cand inca te credeai eroul resuscitarii sau al salvarii tuturor iepurasilor.

E un exercitiu bun, mai ales ca rasul, nu timpul vindeca ranile. Faptul ca inventezi scenarii posibile ale unor intamplari trecute e ca si cand ai naviga in lumi paralele si te-ai privi pe tine si evenimentele din alt unghi. Ok, pentru asta ai nevoie de cel putin doi prieteni din cercul restrans, o cafea buna si muulta inghetata. Cu "scenografia" pregatita poti sa incepi sa croazezi pe apele imaginatiei si sa combini scripturile actiunilor trecute cu variatii ale viitorului in schetch-uri cu un umor dulce-amar. Hohotele de ras sunt reale si, la fel de reala este durerea pe care o simti cand glumele in cascada pun si desprind plasturi de pe rana pana cand, dupa un moment cu hohote aproape de colaps, durerea dispare. In urma ei ramane o amorteala, aproape ca o anestezie inainte de extractia unei masele de minte. Stii ca, la un moment dat, amorteala dispare si durerea se va simti din nou, dar va scadea in intensitate cu fiecare scenariu care implica personajele din cutia cu maimute.

Si stii ca ai inceput sa te vindeci cand poti privi personajele, si le vezi exact asa cum sunt, si cum ai refuzat sa le vezi. Le studiezi pe toate partile, remarci fisurile si locurile in care poleiala a inceput sa dispara, le ingrosi trasaturile si esti in acelasi timp spectator si papusar. 

Stii ca ai inceput sa te vindeci in momentul in care scoti din cutia cu maimute alter ego-urile tale, pe tine cel de atunci, si le dai roluri in reinterpretarea evenimentelor trecute sau, le pozitionezi in posibile adaptari ale imprejurarilor viitoare cu o doza consistenta de autoironie.

Cand razi in hohote de sarabanda de personaje, cand amorteala a trecut dar a ramas doar amintirea durerii,  cand poti sa privesti intamplarile, oamenii si pe tine cu detasarea unui spectator care stie ca totul este doar fictiune, atunci stii ca ai inceput sa te vindeci.

Vindecarea nu este niciodata usoara. cineva spunea ca atunci cand ne vindecam parcurgem inapoi toate etapele imbolnavirii. 

Cand sufletul se vindeca, parcurge inapoi toate lacrimile, gandurile, furtunile, urcusurile si coborasurile, cazaturile, juliturile, zambetele, privirile, toamnele si primaverile pe care le-a experimentat. Cand reuseste sa remarce lumina din jur, cand ajunge la starea de bine pe care ti-o da cana cu ciocolata calda dupa crivat, atunci rasufla usurat pentru ca procesul de tamaduire este aproape incheiat iar cicatricile nu sunt vizibile.

Si atunci incepe drumul catre incredere si catre asumarea unor experiente si a unor emotii noi indiferent daca se vor dovedi oportunitati sau... nu. Pentru ca, undeva ascuns intr-un buzunar al cutiei este intotdeauna speranta.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Magul

Dimineti cu latte in cesti turqoise