Defazati


 Uneori suntem defazati. Incercam si ne ia destul de mult timp pana intelegem sau pana acceptam ca uneori trebuie sa ne iubim pe noi putin mai mult. Suficient de mult incat sa ne indepartam de persoanele si situatiile toxice. 

E greu sa accepti faptul ca unii oameni trec doar un minut prin vietile noastre, ca ceasurile noastre sunt pe fusuri orare diferite. E si mai greu sa accepti ca, uneori, trebuie sa schimbi abordarea si locul din care privesti si din care te privesti, ca poate este cazul sa te retragi ca sa ai o imagine de ansamblu. Este greu sa recunosti ca deja ai obosit si ca nu mai ai resurse, ca nu mai ai de unde sa dai si ca nu mai ai stocuri de rabdare si compasiune. E dificil sa admiti ca esti ca un vas uscat dupa ce a fost golit de prea multe ori de timp, emotii, zambete si lacrimi si ai fost deconectat cu avaritie de la sursa ta de echilibrare, de la tine insuti. E ca atunci cand te tai la deget cu o foaie de hartie. Nu simti taietura fina, insa ustura ingrozitor si se inchide extrem de greu.

La fel este si cu desprinderea. Asta dupa ce ai iesit din faza in care nu voiai sa recunosti nici fata de tine ca traiesti pe o strada cu un singur sens, dinspre tine catre celalalt, si, ca, atata vreme cat nu te aduni ca sa schimbi ceva lucrurile vor ramane in aceeasi matca. 

Nici dupa ce constientizezi asta nu devine mai usor. Pentru ca urci intr-un montagne russe de ganduri, emotii, frustrari, si sentimente care se invart si se aseaza iar in momentul in care crezi ca ai gasit solutia se desprind si se amesteca din nou epuizandu-ti si ultima farama de energie. Stii deja ca nu esti unde ar trebui sa fii, stii ca este cazul sa-ti continui drumul si sa privesti de la distanta, stii ca ai purtat deja multe din bataliile altora si ca a sosit momentul sa le porti doar pe ale tale, si stii ca in momentul in care te vei retrage vei fi catalogat drept egoist, bitch, si ti se va atrage atentia ca, de fapt, a fost o favoare sa fii lasat sa le porti bataliile.

Desprinderea in sine este cea mai grea. Pentru ca ai tendinta de a te ingrijora in continuare iar procesul de detoxifiere este lung si momentele in care vrei sa te intorci la supa pe care o cunosteai sunt destule.

Usurarea intervine abia in momentul in care te dai un pas in spate si cobori de pe scena unei povesti care nu era a ta. Te asezi in sala si, spectator cu o punga de floricele in mana te simti brusc ca dupa un maraton pe un teren accidentat. Obosit, cu muschii durerosi, plin de zgarieturi, dar usurat. 

Poti sa ramai si uneori sa-i mai sufli actorului bucati de text, sa vezi cum se termina, sa iti reiei locul pe scena sau poti sa alegi sa pleci in cautarea propriei tale povesti. Dar nu inainte de a le multumi celor de pe scena si de a inmagazina lectia.

Daca te hotarasti sa iesi din sala, atunci e bine sa nu intorci capul cand esti strigat de pe scena. E posibil sa va intalniti din nou, sau nu. Dar asta  nu ai de unde sa stii, asa ca, cel mai bine este sa te concentrezi pe propriul tau drum, pastrand porti deschise pentru oportunitati.

Uneori suntem defazati. E posibil sa ne acordam dupa ce ne oprim sa privim imaginea de ansamblu, sau...nu. Si nu este nici o tragedie.

Pentru ca, pana la urma, daca privesti prea mult spre o usa asteptand sa se deschida e posibil sa nu vezi fereastra deschisa de langa ea. Asa ca.. priveste atent in tine si in jurul tau si apoi paseste.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Magul

Dimineti cu latte in cesti turqoise