Amprente

Dintotdeauna mi-am dorit caine.
Sigur, orice copil le cere parintilor cel putin o data un caine sau o pisica.
Evident nici eu nu am facut exceptie. Si, evident, nici parintii mei nu au facut exceptie de la regula parintilor care le explica copiilor ce responsabilitate presupune asta, cat de greu este, cum trebuie sa iesi in fiecare zi cu el afara indiferent de vreme si, latura care atinge egoismul copilului unic, cum o parte din privilegiile lui se vor reduce.
Am primit, in schimb un papagal.
Am continuat insa sa cer "un catel sau o pisica" si, am adunat o multime de pui abandonati pe care ii aduceam acasa, ii spalam, ii hraneam si ai mei le cautau familii.
Long story short, dupa foarte mult timp am luat-o pe Peggy.
Primul meu boxer. Victima colaterala a unui divort urat, eu am fost cea de-a cincea persoana la care a ajuns.
Si i-am promis ca de la mine nu va mai pleca.
Au fost 9 ani in care am invatat ce inseamna rabdarea, bucuria si, desi pare un cliseu, iubirea neconditionata.
9 ani au fost prea putin.
Ea a pus prima amprenta in inima mea.
Egoismul imi spunea ca nu voi mai putea avea alt caine.
Dar, apoi a venit Sasha. Sasha m-a ales pe mine inainte sa o aleg eu pe ea. In momentul in care s-a catarat peste cei doi frati ai ei m-a cucerit fara drept de apel.
Cu fiecare privire, cu fiecare scaun ros, cu fiecare vaza sparta si comanda ascultata si-a creat un acasa in inima mea.
Sigur, fiecare atunci cand isi cumpara sau adopta un caine isi imagineaza ca este un leader de haita. Mica haita formata din el si cainele lui. Dar, asta se intampla numai in imaginatia noastra, iar ei ne lasa sa credem asta. 
Ne imaginam ca noi suntem de acord ca ei sa doarma in pat, cu capul pe perna noastra, ne imaginam ca noi hotaram cand mergem la plimbare si ca  noi decidem cand vine masa. Ignoram boticul umed care ne trezeste exact la ora la care vrea sa iasa afara si laba care ne trage mana jos din pat cand ei considera ca e ora de masa.
Situatia devine si mai interesanta in momentul in care haita se mareste.
In cazul meu, ea s-a marit cu D'aya si apoi cu cei 7 pui ai ei, din care in haita a ramas Prada.
Ce te faci cand haita s-a marit cu doua lupoaice Alfa?
Sigur, tu iti imaginezi si acum ca esti leader. Si, cumva,  cu priviri complice ele te lasa sa crezi asta in continuare.
Timp in care ele isi organizeaza ierarhia si "modul de persuasiune" pe care il aplica catre tine.
De la invartitul in jurul tau, la capul pus tandru pe picior, privitul in ochi cand mananci, bagatul capului in palma ta in cel mai pur stil pisicesc si cercurile concentrice in jurul tau.
Totul face parte din strategia micii tale haite de a te convinge ca tu esti leaderul, si de a-ti atrage atentia ca e ora de masa, ora de rasfat, ora de mangaieri dar niciopdata ora de luat medicamente.
Si asta din nou in timpul in care isi lasa amprentele de nesters in sufletul tau.
Cu fiecare sezi pe care il face langa tine cand tu stii ca este in alerta fata de strainul care se apropie de tine in intuneric, cu fiecare rasucire cu burta in sus cersind mai multe mangaieri, cu fiecare agitatie de a-ti "povesti" ce a facut cat timp tu ai lipsit, cu bucuria sincera de a te vedea cand vii acasa.
Cumva pana si "traznaile" te cuceresc si nu te poti abtine sa nu razi si sa postezi pe Facebook cu o mandrie parinteasca fiecare tricou "stilizat", fiecare incarcator rontait, fiecare sneakers transformat in papuc deopotriva cu filmarile de la antrenamente si posturile de somn alert.
Cumva te simti leader de haita cand iti arata de unde sa le dai recompensa, cand iti atrag atentia ca ai dormit prea mult sau  ca nu toti cei care iti intra in casa sunt prieteni. 
Ai mai multa incredere in instinctul lor decat in al tau atunci cand ai de evaluat oameni. Vorbesti despre ei ca despre copii tai si sunt familia nu haita ta.
Viata cu caine sau caini, nu este roz. Nu are cum. Incepe cu trezit foarte dimineata, cu griji legate de vaccinuri, otrava, spalat, tavalit in tot felul de chestii "placut mirositoare', comentariile celor de pe strada sau ale vecinilor, analize, veterinar, refuzuri la cazare. 
Viata cu caini tine de asumare. Pentru ca, in momentul in care un caine intra in viata ta, iti asumi viata lui. Odata asumata, constati ca viata e chiar goala fara ei. 
Nu este o viata pentru oricine. Nu este pentru cei superficiali, pentru cei care vor rezultate imediate, pentru cei comozi si nici pentru cei care cred ca un caine este o chestie cu fundita rosie de aratat prietenilor. Dar este o viata pentru cei pe care nu ii deranjeaza parul de pe haine, pe care nu ii
deranjeaza urmele de labe de pe bluzele albe, pe cei care nu se tem sa isi asume si cele bune si cele rele, pe cei care urmaresc traseul tricoului stilizat prin intestin.
Cineva spunea ca ei sunt cei mai buni teraspeuti. Si probabil ca asta este. Pentru ca, din momentul in care ai ajuns acasa, nu mai ai timp sa intorci pe toate partile barfele de la birou si ce a zis x sau y, nu mai ai timp sa te incrunti amintindu-ti de tensiunea de la servici, timpul tau se directioneaza doar catre ochii care te privesc adanc si fara sa clipeasca si cozile fluturate cu bucuria mereu proaspata de a te vedea. Asta cand nu stergi urmele vreunui dezastru canin.
Indiferent cum ar fi, la finalul zilei, atunci cand pui capul pe perna si unii se urca langa tine, realizezi ca inima ta va purta amprentele lor pentru totdeauna.




 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Magul

Dimineti cu latte in cesti turqoise