Povesti de acasa

Cineva spunea ca acasa este acolo unde se afla sufletul tau.
Pentru mine, acasa, dincolo de spatiul locativ trecut in cartea de identitate, acasa sunt locurile in care am lasat bucati din suflet, de care m-am legat cu fire nevazute. Sunt locurile catre care mi se indreapta gandul cand ralitatea marsaluieste cu bocancii grei catre ziua de maine.
Nu este o evadare din realitate, este doar o bula in timp catre acele "acasa" in care ma asteapta povestile.
"Acasa" este Kenia cu savana ei, acasa este seara petrecuta in Djemaa el fna, acasa este in wadi-ul din Oman si drumul spre Santa Clara.
Acasa imi reaminteste povestile si oamenii.
Ma gandeam ca prima poveste de acasa va fi una din Kenia, dar, astazi, caldura mi-a amintit de Cuba.
Pana sa ajung acolo, Cuba avea cateva repere, clisee : mohito, la Bodeguita del Medio, Hemingway, trabuc, rom, Castro, Che Guevarra si cam atat.
Am ales destinatia pentru exotism. Nu m-a dezamagit la acest capitol, insa mi-a oferit mult mai mult.
Am descoperit o lume vie pavand cu zambete realitatile unui remake dupa 1984 al lui Orwell.
Prima mea intalnire cu realitatea din Cuba s-a petrecut inainte sa ma urc in avion.
Nu reuseam sa gasesc o masina ca sa strabat rapid un circuit gandit pentru 8 zile. Cand am vazut ca nu e chip de gasit masina cu ghid, am decis: merg cu trenul. Raspunsul primit de la agentie a fost dezarmant: sigur, doar ca circula numai o data pe saptamana.
Odata ajunsa la Havana, cubul de beton de la controlul pasapoartelor mi-a dat primul semnal de 1984, estompat apoi de drumul catre hotel si privelistea unui oras care se trezea si valurile oceanului izbindu-se de esplanada in picaturi de mii de curcubee.
Apoi a fost drumul spre Santa Clara. Pe singura "autosrtada" din Cuba. Un drum fara semne de circulatie, presarat din loc in loc cu un fel de statii de autobuz. Am intrebat daca sunt autobuze care circula catre Santa Clara. Mi s-a explicat ca, in acele statii sunt oameni care opresc masinile si completeaza locurile libere din masina cu cei care au drum intr-o directie sau in cealalta.
Exceptand masimile pentru turisti.
A fost politistul care ne-a tras pe dreapta pentru ca depasisem viteza legala, masurata prin opinia lui pentru ca nu avea radar.
Ne-am oprit la un restaurant pe marginea drumului. O-Zone se auzea din difuzoare si, din nou, 1984 in cele 5 feliute extrem de subtiri pe o farfurioara de desert cu pretentie  de salata si ezitarea soferului si a ghidului de a accepta invitatia la masa a "strainilor".
Discutia despre pesos si pesos convertible, povestile despre Che la o tocanita de crocodil.
Firescul cu iti povesteau realitatea lor care pentru mine era un flash back teribil.
Zambetele care acopereau privirile resemnate.
Aceeasi resemnare pe care o vazusem in Kenia si apoi am reintalnit-o in Cuba in ochii femeii care sorta foile de tutun in fabrica de trabucuri.
Santa Clara unde povestea lui Che a capatat conturul unui haiduc modern si apoi oprirea la Los Hellechos.
Si un nou flashback.
Am ajuns destul de tarziu, la receptie am intrebat pana la ce ora este deschis restaurantul.
Raspunsul receptionerei a fost cea mai rapida metoda de calatorie in timp:" restaurantul este deschis pana la 22.00 dar daca vreti sa faceti dus ar trebui sa va grabiti pentru ca se opreste apa calda in 30 de minute."
Dimineata in Los Hellechos, calatoria intr-un camion de constructii si apoi scurtatura catre obiectivul turistic, o cascada, de fapt un fir subtire de apa.
Dar nu despre cascada este povestea.
Alesesm scurtatura pentru ca trebuia sa facem un traseu de 8 zile in 4 si atunci, ghidul ne-a dus pe drumuri mai rapide.
Ne-a atras atentia o casa. De fapt nu atat casa cat "pet-urile".
La inceput am crezut ca sunt niste caini foarte slabi. Cand ne-am apropiat, erau ...porci. Porci costelivi.
Imaginea m-a izbit cu forta stergand pentru o clipa orice gand si aproape ca nu am observat copilul care a iesit in fuga din casa ca sa vina la gard, urmat de un barbat cu deficiente motorii.
Eu nu imi puteam lua ochii de la porcii atat de slabi, imaginea unei saracii profunde.
Apoi am vazut copilul care incerca sa imi spuna ceva cu un zambet larg pe fata si cu niste ochi atat de mari si increzatori.
Nu imi cerea nimic, doar imi povestea ceva si imi arata un papagal in pomul de langa casa. Mi-am golit rucsacul de toate dulciurile pe care le aveam si i le-am dat. Bucuria de pe fata lui pe fundalul cu porcii costelivi mi-a ramas multa vreme intiparita pe retina.
Barbatului i-am intins 5 pesos convertible ceea ce l-a lasat perplex pentru ca, mi-a explicat ghidul, ii dadusem salariul lui pe 3 luni.
Am plecat cu rucsacul parca mai greu cu mii de ganduri.
M-am intors peste cateva zile cu cea mai mare punga de bomboane pe care am putut-o gasi in freeshop si inca niste maruntisuri pe care si eu mi le-as fi dorit pe vremea in care Toblerone era doar la nivel aspirational.
Zambetul pustiului pentru care Craciunul venise mai devreme.
De data asta, tatal a intrat in casa si a revenit cu 3 banane micute pe care mi le-a intins cu un zambet timid.
Initial am vrut sa-l refuz pentru ca m-am gandit ca asta poate este masa lor de seara, dar am realizat ca l-as fi jignit.
Era modul lui de a-mi intoarce darul. Si acolo am primit o lectie despre mandrie, altruism si resemnare.
Si m-a conectat cu un loc al contrastelor si, din nou, al puntilor de zambet peste saracie, umilinta si acceptare.
Apoi a fost Trinidad.
Cu oameni traind cu usile caselor deschise catre strada, cu viata la vedere, cu biserica in care se afla statuia lui Iisus sezand, si cafeneaua.
O cafenea in afara circuitului turistic in care am intrat pentru ca imi era sete.
Ca intr-un film unul cate unul, oamenii au inceput sa apara, fiecare cu cate un instrument si, fara sa imi dau seama, din nimic si fara pregatiri, muzica a inceput sa se reverse peste caldura inabusitoare a dupa amiezei.
Toti au inceput sa danseze prinzandu-ne si pe noi in vartejul colorat de salsa.
Si, intr-unul din ultimele bastioane ale comunismului, granitele au fost depasite de libertatea pe care ti-o da dansul.
Si, din nou, acolo in mijlocul dansatorilor am avut senzatia de acasa.
Si apoi a fost Havana.
Cu magazinele cu rafturi aproape goale, intr-un alt flasback dureros, cu copia dupa cladirea Capitoliului,  masinile antebelice tinute in functiune cu eforturi si artistii care isi expun lucrarile in fiecare duminica pe promenada.
Un amestec de colonial si comunism care te fascineaza. Si, din nou, firescul povestilor despre ceea ce este si zambetele peste privirile cu resemnare si asteptare in acelasi timp, 1984 si lumea perfecta din Varadero pentru turisti.
Si senzatia de acasa data de spiritul pe care 1984  nu l-a putut invinge.
Un acasa la care ma intorc uneori ca sa nu uit sa ma bucur de fiecare zi si de fiecare culoare a vietii.









Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poleiala de print

Magul

Dimineti cu latte in cesti turqoise