Mea culpa


 Sunt zile in care zidurile ies la suprafata. Si nu intr-un mod placut sau delicat. Notiunea de zid, in sine, nu are nimic de-a face cu delicatetea sau diplomatia. Asa ca, pur si simplu ies la suprafata.

Da, exact, zidurile create in timp ca sa acoperi vulnerabilitatea. Zidurile ridicate impotriva zambetelor de complezenta si a cutitelor infipte pana in prasele in locurile ramase descoperite. 

Si armurile. Cele puse una peste alta in bataliile personale dar mai mult ale altora. Armurile care te feresc de sageti dar si de imbratisari, de lovituri dar si de gesturi firesti.

Nu mai stii sa deosebesti falsul de adevar si incepi sa ridici bariere acolo unde nu au ce cauta. Si, ca sa fie tacamul complet si sa nu lasi nici o baza neacoperita, apesi butonul de panica si zidurile construite in timp rasar cu viteza de sub valul subtire al deschiderii. Viteza cu care erup loveste cu grobianism exact acolo unde nu e cazul. Si, in prima faza, nici macar nu remarci. Abia apoi realizezi ca ai lovit in vulnerabilitatea dezvaluita cu grija a celuilalt. Abia apoi realizezi ca ai ales sa te retragi in fortareata construita din ani de reprimare activa a gandurilor si sentimentelor tocmai pentru ca perspectiva unei prietenii, a unei relatii sau a unei maini intinse fara agenda ascunsa, te sperie. Sigur ca nu recunosti. Nici nu ai cum sa recunosti ca exista acolo, inca la suprafata, frica cu tot alaiul ei. Frica de ridicol, da a fi "fraierul de serviciu", de interes mascat sub vorbe frumoase. 

Si atunci, cel mai simplu este sa lasi zidurile sa iasa, cu tot cu turnuri de aparare din care sa arunci cuvinte otravite. Asta stii. Sa fii prieten nu mai stii cum este. Sa accepti si sa inghiti vorbele proaste cu o farfurie de ciulini, nu stii cum este. Nu mai stii. Sau nu mai poti. Ai lasat sa se atrofieze zambetul deschis si discretia. Doar maresti potul si joci la cacealma fara sa iti dai seama ca te ascunzi de tine. De tine cel care vrea sa paraseasca fortareata in cautare de idealuri pierdute, de tine cel care isi doreste senzatia de vacanta a prieteniei simple.

Ai vrea sa retragi vorbele aruncate fara filtru, dar, efectul nu va disparea. Ai vrea sa incerci si sa prinzi mana intinsa dar, pentru asta, mai ai de purtat cateva batalii personale, de data asta fara armura. Ai vrea sa ceri ajutor, si sa strigi ca vei reusi sa iesi din setarea autoimpusa numai ca nu esti invatat sa faci asta. Mai degraba sa spui ca te descurci singur.

Iti ceri scuze dar nu ai garantia ca vei putea relua din punctul de impact. Probabil ca nu. Esti in impas si nu vezi o rezolvare. Tocmai pentru ca, ai experimentat deja toate fricile. 

Esti obosit. Obosit de cautari. La fel si ceilalti. Cei care s-au deschis catre tine vulnerabili ca si tine uneori. Iti faci mea culpa si te intrebi daca vei reusi sa depasesti zidurile propriei fortarete si sa oferi soare acolo unde ai inchis unghiul ofertei de prietenie.

Esti obosit. Dar cobori pleoapele si te gandesti ca ziua de maine poate veni cu o alta promisiune. O promisiune de camaraderie si o senzatie calda de vacanta. Vacanta de la angoase, de la gesturi pripite si vorbe otravite. Vacanta dupa care tanjesti fara sa stii. Si, poate, cu o mana intinsa din nou.

Iti pui speranta in maine si in podurile peste ganduri si suflet.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Usi

Ce te face sa te simti iubit