Ofranda

"Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile, să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea... Să plângi, un timp... şi apoi să râzi." - Panait Istrati
Si, cu toate astea, suntem din ce in ce mai zgarciti.
Suntem zgarciti cu noi insine. Cu zambetele noastre, cu sentimentele, cu a fi, cu ceea ce ce ne face sufletul sa se avante dincolo de curcubeu.
In schimb am devenit din ce in ce mai darnici cu datul cu parerea, cu judecatul vietii celuilalt cu "exemplele" de buna purtare in orice de la business la viata personala, crestrea copiilor si a animalelor de companie.
Noi stim mai bine cine, ce si de ce.
Avem cate o parere despre orice si oricine mai putin despre noi insine. Ne proiectam un cocoon de "perfectiune" in care ne imbaiem cu fiecare vorba aruncata despre "imperfectiunea" celorlalti.
Ne punem de buna voie ochelari de cal peste privirea care ar putea atinge sufletul celuilalt. Ne adancim in virtual ocolind cu buna stiinta si precautie realitatea din fata noastra.
Ne cream un alter ego atat de pretios incat devenim servanti pe propriul nostru altar.
Si cerem, pretindem, ni se cuvine.
Ni se cuvin cuvintele frumoase ale celorlalti, pretindem sa ni se recunoasca parcursul in fluxul social, cerem like-uri pe retelele de socializare.
Mimam compasiunea cerand recunoastere pentru gesturile marunte pe care ar trebui sa le facem gratuit.
Falsificam darurile catre zeii autoimpusi dar ni se cuvin rezultatele mintii altora.
Pastisam perceptele morale dar pretindem recunoasterea  falsei virtuozitati.
In toata aceasta viltoare de farame de viata modelate dupa un model impus, nu mai avem timp sa remarcam ca suntem inconjurati de forme din lut identice mergand ca si noi in aceeasi directie cerand, pretinzand pentru ca... nu-i asa, ni se cuvine.
Nu mai observam ca suntem doar ofrande pe altarul unui ego exacerbat, marionete intr-un joc fara miza, incolonate cuminti pe drumul gri fara surprize al unei vieti terne ambalate in haina unui joc cu margele de sticla.
Nu observam ca trecem pe langa altarul unei alte vieti. O viata in care dam, pur si simplu, dam, daruim bucati de suflet si zambete, lacrimi si durere, bun si rau deopotriva.
Bucati din noi impodobind lumea cu penele colorate ale unui Phoenix arzand in mixul de lumina si intuneric al unei vieti traite la intensitatea darurilor Universului.
Uitam ca noi existam intre cele doua altare.
Uitam ca ofranda suntem noi si alegerea altarului ne apartine.
Calea minimei rezistente sau..... flacarile creatoare ale Phoenix-ului?