Madam Panseluta

  Traim doua vieti. Sau cel putin doua. Una exterioara cu masti puse una peste alta si tipare prestabilite si una interioara in care povestile se tes din paginile cartilor  impletite cu gandurile noastre.  De cele mai multe ori viata exterioara prevaleaza. Suntem invatati de mici sa traim in vazul celorlalti si sa fim atenti la comportament si vorbe. Poate ca asta vine din instinctul de turma sau, ca sa nu se supere nimeni, din instinctul de trib al animalului social. Mediul inconjurator sunt ceilalti si limitarile impuse de sablonul leaderului de haita. Nu conteaza daca tu esti altfel structurat, trebuie sa adopti comportamentul general acceptat si morala cernuta prin sita standardelor autorizate. In functie de trib si societate iti croiesti visele si nazuintele conform stasului comunitatii. Ii urmaresti pe cei care ies in evidenta fara sa realizezi ca, de fapt si acolo exista un calapod al pozitionarii pe treptele cele mai de sus ale ierarhiei sociale. Alegi mobila din cataloage, si,

Cineva spunea ca nu poti sa astepti pana cand viata nu te va mai incerca inainte sa decizi sa fii fericit. Si vorba asta m-a facut sa privesc putin inapoi cu mai mult curaj. Viata te pune la incercare in moduri in care nu te astepti, si daca astepti sa treaca toate furtunile pentru ca abia apoi sa decizi sa fii fericit, e posibil ca acest lucru sa nu se intample niciodata. Asta e unul din putinele cazuri in care niciodata chiar are sens.  Cand crezi ca ai pus pe hold furtunile sufletului, Universul iti da o vantoasa care iti zguduie ferestrele si linistea proaspat castigata. Furtunile se sting dupa ce se manifesta. Sa le inchizi intr-o incapere a sufletului si a mintii nu face decat sa le sporeasca forta pentru ca, fara sa vrei, vei privi mereu pe gaura cheii asteptand sa se linisteasca.  Chiar daca pare ca nu ai variante, intotdeauna exista una. De obicei atat de simpla si sub nasul tau incat nici macar nu te gandesti la ea pana cand ai epuizat toate alternativele complexe si alambica

Cand si cum sa iti deschizi sufletul si vorbele? Cand si cum sa scoti poleiala de pe cuvinte si sa elimini toate mastile zilei? Cand si cum sa intorci metaforele modeland realitatea pesonala? Cand si cum sa fii sincer fara sa ti se spuna ca esti prea sincer? Intrebari la care raspunsurile nu exista sau ai doar raspunsuri partiale. Nu stii niciodata cand si daca este momentul sa lasi sinceritatea cruda sa erupa. Sigur ca inveti sa eviti sinceritatea si discutiile directe. Inveti sa pui fundite si zorzoane acolo unde cel mai bine ar fi sa pui cartile pe masa. Traim intr-o lume de iluzii atat de puternice si mereu updatate incat sinceritatea devine in cel mai bun caz desueta daca nu chiar deranjanta. Paradoxal, adeptii infocati ai iluziilor se prevaleaza de notiunea de sinceritate ca sa acopere grobianismul si tusele grosiere ale agendelor personale care deja nu mai pot fi ascunse. Franchetea este pusa pe un piedestal frumos intr-un muzeu al amintirilor din alte vremuri si, din cand in ca

  Sa iti spun o poveste. O poveste despre tine si lume. O poveste despre iubire, speranta si batalii pe campuri de lupta straine de sufletul tau.  Fara inceput si sfarsit, cu schimbari bruste ale firului epic si ramificatii nebanuite.  Un basm cu dragoni si magi, oameni obisnuiti, paduri fermecate, unicorni si vrajitoare. Un spatiu in afara timpului in care Universul toarce lin firul destinului. Un taram pe care realitatea cunoscuta, visele si subconstientul coexista, unde regulile timpului si spatiului nu se aplica ci doar legile universale ale Eului. Un loc pe cat de neverosimil pe atat de autentic, ascuns la vedere in spatele prejudecatilor si perdelelor de fum ale cutumelor sociale. Protejat pana la anihilare de mirosul de tocanita al moralei acceptate si de spiritul extins de turma.  E suficient sa intinzi mana si este acolo, doar ca a capatat deja dimensiuni de legenda. Ca povestile despre comoara lui Decebal si despre energiile de la Sarmisegetusa. Nimeni nu mai crede ca exista

  Uneori pleci la drum insotit de ploaie, insa, la un moment dat, cand lumina zilei sta sa cada, soarele priveste peste umar si iti ridica colturile gurii intr-un zambet care anticipeaza o noua zi fara burnita.  Il vezi in oglinda retrovizoare si iti da curajul de a privi inainte si de a infrunta noaptea care se apropie. Nu vezi curcubeul, nu ai cum, dar il simti cu ultima raza de soare care coboara in apus. E promisiunea Universului pentru ziua de maine. Cumva simti ca o mana nevazuta te mangaie parinteste pe cap si iti indreapta pasii catre rasarit. Soarele care se uita peste umar iti da curajul de a scoate masca integrarii, de a trage in piept mirosul de grau nou si de a te bucura de macii rosii itindu-se din lanul care margineste drumul.  Ultima geana a apusului alunga ceata angoaselor coborata deasupra gandurilor si iti da merinde pentru visele care pareau imposibile. Cand soarele se uita inapoi iti ridici capul si incetezi numaratul dalelor pe drumul gri al cotidianului. Privesti

Suntem limitati doar de barierele autoimpuse sau acceptate. Numai ca, de cele mai multe ori, este nevoie ca cineva sau ceva sa te zgaltaie bine ca sa realizezi acest lucru. Ne dam voie sa existam doar in tipare. Ne dam voie sa visam limitat. Numim asta "adaptare la realitate", "pragmatism", "integrare". In general temeni cu "greutate" si, de fapt lipsiti de continut. Pana la urma, ce inseamna adaptarea la realitate? Care este reperul? In contextul in care traim intr-o lume plina de iluzii, care este realitatea la care ar trebui sa ne adaptam? Care este punctul in care ne simtim confortabil? Si care este limita de compromis? Ne adaptam din secunda in care ne nastem. La mediu, la zgomot si liniste, la familie si societate, la valul de informatii. Si tanjim dupa pauze in timp. Dupa momentele in care timpul si necesitatea adaptarii se suspenda. Dupa clipele in care putem privi in jurul nostru si putem evalua cinstit si fara priviri peste umar unde ne

 Cautam parfumuri. In fiecare zi, in fiecare colt de lume, in noi insine si in ceilalti. Ne multumim cu ce gasim pe raft sau, mai pretentiosi, alergam dupa editii limitate si arome personalizate.                              De multe ori, alegem statutul si notorietatea parfumului. Casa si utilizatorii celebri conteaza chiar daca mirosul nu ti se potriveste. Cineva spunea ca parfumul se poarta, te imbraca intr-o haina nevazuta care transmite despre tine mai mult decat crezi si, cu siguranta, mai mult decat ai vrea. Parfumul devine tu din momentul in care l-ai pulverizat. Te precede si ramane in urma ta, o semnatura volatila si, totusi, atat de profunda.Atinge corzi nevazute, mangaie si indeparteaza, vorbeste si iti completeaza povestea. Instinctiv stim toate lucrurile astea si atunci, constient sau nu, cautam neincetat parfumuri. Mirosul de acasa, de vacanta, de soare si cel care prevesteste iarna. Aroma de cozonaci pe care o asociem nu neaparat cu Pastele sau Craciunul ci, mai degraba

 Sunt zile in care zidurile ies la suprafata. Si nu intr-un mod placut sau delicat. Notiunea de zid, in sine, nu are nimic de-a face cu delicatetea sau diplomatia. Asa ca, pur si simplu ies la suprafata. Da, exact, zidurile create in timp ca sa acoperi vulnerabilitatea. Zidurile ridicate impotriva zambetelor de complezenta si a cutitelor infipte pana in prasele in locurile ramase descoperite.  Si armurile. Cele puse una peste alta in bataliile personale dar mai mult ale altora. Armurile care te feresc de sageti dar si de imbratisari, de lovituri dar si de gesturi firesti. Nu mai stii sa deosebesti falsul de adevar si incepi sa ridici bariere acolo unde nu au ce cauta. Si, ca sa fie tacamul complet si sa nu lasi nici o baza neacoperita, apesi butonul de panica si zidurile construite in timp rasar cu viteza de sub valul subtire al deschiderii. Viteza cu care erup loveste cu grobianism exact acolo unde nu e cazul. Si, in prima faza, nici macar nu remarci. Abia apoi realizezi ca ai lovit i

  Exista oameni baterii. Te incarca instant cu o energie debordanta. Te intrebi unde au stat ascunsi. Sau pe unde ai fost tu de nu i-ai vazut. Iti dau senzatia ca lumea a ridicat valul de pe o realitate paralela si te-a conectat brusc cu o bucurie de viata la fel de ireala ca un film de la Bollywood.  Nu mai stii de cand nu ai mai ras cu pofta, din toata inima si cu toata gura. Ai pierdut notiunea timpului dar nu afundat in viata traita ci ratacit in labirintul obligatiilor si traditiilor importate sau autoimpuse. Ai pierdut bucuria pe soseaua terna catre varful unei ierarhii pe care altii te-au facut sa o cauti. Ai lasat inocenta la usa compromisului si zambetul real in anticamera mastilor de carton. Te misti in realitatea unei butaforii absurde si agresiv colorata  in timp ce pastelul gesturilor simple se topeste in zgomotul socialului acceptat. Numai ca linia dreapta nu exista cu adevarat. Sau cel putin nu face parte din real. Si atunci, cand drumul se inclina, dupa o curba in ac de

Uneori ploua cu ganduri. Le-si lasat in asteptare si acum danseaza in jurul tau, intr-un joc de-a v-ati ascunselea. Vrei sa le prinzi si iti scapa printre degete cu agilitatea unui pisoi aflat in explorarea spatiului. Nu mai stii de unde sa le iei, iti incurca sensul si directia puzzle-ului pe care il crezi imaginea ta, pleaca spre fereastra sufletului si apoi se razgandesc, se intorc si te privesc ironic provocandu-te sa-ti amintesti. Ti se aseaza pe umeri cu hohote de ras si le simti mai grele decat par. Ti se pun pe pleoape aducand cu ele imagini de mult uitate sau puse bine la pastrare, locuri, oameni si decizii. Sau ceea ce credeai tu la un moment dat ca inseamna o decizie.  Fiecare adiere de amintire le ridica iar in vazduh doar pentru a le lasa din nou sa cada, bland si aprig in acelasi timp, in mintea ta. Incerci sa privesti dincolo de ele, dar ceata fina a picaturilor de ganduri te inconjoara si te constrange sa le privesti atent si, mai ales sa le asculti acum. Pentru ca acum

  Avem toate cheile. Intotdeauna se afla in buzunarul interior al jachetei. Problema este sa nimerim usile potrivite. Si sa nu ne grabim sa le deschidem pe toate in acelasi timp. Se face curent iar oportunitatile au tendinta de a testa usile deschise. Nu pentru ca ar vrea sa fuga. Doar se joaca de-a v-ati ascunselea cu spiritul si, uneori cu rabdarea noastra.  Universul ne da cheile dar usile trebuie sa le deschidem noi. Iar ordinea in care o facem este importanta pentru ca, fiecare portita ne poarta pasii pe un drum sau altul in viata. Nu sunt toate la fel: unele sunt din lemn masiv, altele din sticla sablata, pal, barne sau din otel inoxidabil. Mari sau mici, texturi si culori diferite, largi si inguste cat sa te strecori cu greu prin deschizatura. Nici yalele nu seamana, iar, uneori, cheile nu par a se potrivi. Mai ales atunci cand crezi ca poti schimba ordinea si alegi doar usile fatoase. Interesant este ca, oricat de pregatit crezi ca esti, si oricat de bine ti-ai pregati strategi

  Uneori e stramt in tine. Corpul parca iti limiteaza libertatea de miscare. Esti tu si altcineva in acelasi timp. Ai vrea ceva dar nu stii sa definesti ce iti doresti. Te simti incorsetat de sforile nevazute care iti directioneaza pasii intr-o directie impusa de un papusar care iti sufla parul de pe ceafa si iti spune ca el stie mai bine. Si mai sunt si firele subtiri care vin din nivelul karmei personale sau colective. Ai vrea sa te desprinzi, dar itele subtiri taie rani adanci in carne si deschid plagi pe care le credeai inchise. Nu mai tii minte cand ai acceptat prima legatura. Nici macar nu esti sigur daca a fost in viata asta. Probabil ca a aparut cu primul "nu ai voie", sau "asa zice toata lumea". Ai acceptat din nestiinta , nepasare sau comoditate. Apoi, pentru echilibru, ai acceptat si altele devenind inca un numar in inventarul de marionete sociale. La un anumit moment ai primit si un upgrade de automatizare si ai inceput sa te misti ghidat pe suprafete si

 Ne place sa credem ca suntem mici demiurgi. Ne mandrim cu faptele bune pe care le facem, daca nu in fata celorlalti macar in sinea noastra. Ne place sa credem ca suntem motivati de compasiune si, uneori, chiar suntem. Sau macar incercam. Undeva, adanc in noi, sta ascuns un erou, un salvator. Indiferent daca este vorba despre omenire sau doar despre sufletul nostru. Uneori, salvam un animal aruncat in strada. Alteori, fara sa stim, aducem alinare acolo unde furtuna a lasat rani adanci.  Surprinzator, actiunile marunte au cele mai profunde ecouri. De multe ori gesturile sunt involuntare, mana care poposeste pe umarul incovoiat vine dintr-o miscare spontana, precum covrigul intins direct catre colegul de banca din scoala generala. Cumva, atunci cand ne dam voie sa nu ne mai supraveghem fiecare gest, subconstientul iese afara intr-o pauza mare a sufletului. Sigur ca nu toate gesturile spontane sunt din spectrul compasiunii. Exista si cele care sunt la o distanta de ani lumina de aceasta.

Cineva spunea ca fiecare act de magie are plata lui. Universul pastreaza echilibrul. Nu poti doar sa primesti. Trebuie sa dai ceva la schimb. Mai devreme sau mai tarziu.  Poti incerca sa te eschivezi. Sa te joci de-a amnezia selectiva. Dar, la un moment dat, universul va restabili echilibrul. Si nu stii niciodata daca va echilibra balanta unui singur act de magie sau pe toate simultan. Sigur, poti oricand sa spui ca tu nu ai capacitati magice si tema asta nu are legatura cu tine. Esti sigur? Esti convins ca magia nu face parte din viata ta? Poate ar trebui sa te uiti mai bine in tine si in jurul tau. Simplul fapt ca existam este un act de magie. Fiecare dimineata si fiecare luna plina este un act de magie. Fiecare obstacol pe care il depasesti este un act de magie iei ceva insa dai ceva la schimb. Libertatea de expresie vine la pachet cu asumarea. In spatele fiecarui castig se afla o nota de plata. Chiar daca uneori, uitandu-te in jur crezi ca soarta are favoriti, ei bine la o privire

 Exista oameni pe care credem ca ii cunoastem bine. Uneori chiar de mult timp. Insa, la un moment dat realizezi ca perceptia ta despre ei si a lor despre tine sunt asemeni siluetelor intrezarite prin geamurile sablate. Multa vreme nu sesizam acest aspect. Ii stim si gata. Lucram impreuna sau mergem la cafea, relationam in limitele socialului, zambim, ni se zambeste inapoi si ...cam atat. Apoi, ceva se schimba. Nu stii cum, nu stii cand dar, brusc intelegi ca, de fapt tot ceea ce ai crezut ca stii este atingerea unei umbre. Ai intrezarit o silueta prin geamul sablat al prejudecatilor, vorbelor si actiunilor celorlalti si, preocupat de propria cadenta, nu ai avut timp sau poate nu ai acordat timp unei priviri mai atente. Ai luat de bun ca pe o mancare gata mestecata. Ai preferat sa crezi ca totul este spre binele tau sau ai renuntat sa te lupti cu tunetul descarcat in permanenta asupra capului in momentul in care indrazeai sa ai opinii.  La un moment dat ajungi sa iti contesti instinctul