Postări

Saua si capastrul

Imagine
  Ne plac caii. Atat de mult incat me punem si noi cate o     pereche de ochelari de cal, mai simpla sau mai înzorzonata, ii lasam pe altii sa ne puna căpăstru si, dupa ce am renunțat de buna voie la libertate incepem sa o cautam.   E drept ca nu imediat. Suntem naivi sau mânați de nevoia de acceptare din partea celorlalți si facem compromisuri, renunțam de buna voie la “ mărunțișurile” care ne definesc, care ne dau tușa de originalitate. Cuminți, cu harnașamente de căluți de padoc, batem drumurile care duc spre ambițiile altora.  Acceptam cu mândrie seile ierarhiei sociale, plecam capul mergem la trap, nu schimbam directia si nu mușcăm zăbala pentru ca învățam rapid ca devierea de la traseul prestabilit are parte de o corecție dureroasa. Numai ca, atunci cand mergi cu capul in jos si esti lipsit prin acceptare autoimpusa de dreptul de a privi in jur, începi sa-ti dai seama la ce ai renunțat pentru un harnașament mai nou sau mai vechi. Si, indiferent cat de împopoțonat este iti doresti

Alegeri

Imagine
  Cineva spunea ca in aceasta viata poti sa alegi sa vezi raul, durerea, razboiul, foametea si intunericul sau sa cauti lumina, zambetele, drumurile neumblate, blandetea si miracolul. Pana la urma viata este despre alegeri. Si despre cum iti setezi mintea si sufletul. Si nu este despre ignoranta. Daca alegi sa vezi diminetile si nu crepusculul, asta nu inseamna ca el nu exista, sau ca nu esti constient de el. Stii ca lumina si intunericul convietuiesc in proportii diferite in functie de alegerile tale. Stii ca nu exista numai lumina asa cum nici intunericul nu este nesfarsit. Dar realitatea este ceea ce alegi sa traiesti. Chiar daca societatea iti explica ca realitatea este dictata de o multime de parametri si ca trebuie sa te adaptezi la ea, ei bine, in fapt realitatea este ce alegi sa traiesti. Asta nu inseamna ca iti pui o legatura pe ochi sau ca faci stoc de ochelari cu lentile roz care iti arata numai latura idilica a existentei. Vezi bine si fara filtre care sa atenueze asperitat

Pur si simplu

Imagine
 Intr-o dimineata stii. Pur si simplu. Ridici capul si adulmeci schimbarea precum un lup tanar libertatea. Te lasi cuprins de culoare zorilor si paradoxul luminii de un roz timid a diminetii curgand peste albul zapezii mieilor. Te opresti si respiri linistea inceputului de zi condimentata cu aroma delicata a eliberarii. Nu te mai dor umerii si, cumva, aerul se simte altfel. Zambesti fara motiv si iti mai dai un minut. Minutul pe care credeai ca nu il ai. Minutul in care mintea priponeste clipele suspendand curgerea liniara a timpului.  Un moment suspendat in timp, un cumul de dulce si amar. Aceeasi senzatie pe care o ai la ultima inghititura de cafea. Te rasfeti inca cu gustul dar, in acelasi timp, stii ca in urmatorul minut va trebui sa-ti reiei rutina zilnica.  Ridici capul, vezi fisura subtire in peretele gros al tiparului in care esti incastrat, simti atingerea fina a aerului de libertate si iti dai voie sa visezi. Stii ca evadarea si zarile largi sunt din ce in ce mai aproape dar

Maine

Imagine
Cand am inceput sa credem ca Universul pivoteaza in jurul nostru? Cand am inceput sa cerem “ mai repede”  “ mai bun”, “ mai mult”? Cand am inceput cursa lui “ maine”?  Maine voi incepe un regim nou, maine merg la doctor, maine voi fi mai bun, maine imi fac timp pentru prieteni, maine desfac cutiile facute stiva la ultima zugraveala, maine ma apuc de cartea cea noua, maine iau deciziile pe care le aman, maine voi fi mai fericit... Maine. Graalul cotidianului.  Ne taram incercand sa scapam din nisipurile miscatoare ale zilei, fara sa realizam ca maine vine cu o promisiune dar si cu ceea ce nu am trait astazi. De multe ori, in goana dupa maine uitam de azi. Suntem ca un copil alergand sa prinda coada zmeului si se impiedica de o radacina de copac.  Maine este visul, speranta si nazuinta catre altceva. Maine sunt zarile deschise, somnul si vacanta refuzata de prea multe ori. Maine...  Dar azi? Cum ramane cu azi? Cum ramane cu azi? Cum ramane cu timpul tau cu tine? Ce s-a intamplat cu momen

Da-mi aripi

Imagine
 "Da-mi aripi sa zbor si ma voi intoarce la tine. Da-mi cerul si voi pasi alaturi de tine." Sunt vorbe pe care ne-ar placea sa le traim, nu numai sa le vedem si auzim spuse in filme.  Ne miscam intr-o lume plina de conventii, tipare si to-do-uri, nu numai la job. Cumva, ceea ce se intampla in afara serviciului tinde sa se inscrie tot intr-un fel de regulament de ordine interioara. Un regulament in care pana si "libertatile"si neconventionalul sunt atent planuite si incadrate intr-un tipar. Poate ca nu vezi marginile si zidurile dar le simti. Le simti in vorbe, gesturi si priviri. Romantismul este desuet, asa ca trantim o tusa groasa de pragmatism peste emotii si cosmetizam sufletul in culorile la moda. Cautam replici si sensuri ascunse, condimentam discursul cu sarcasm si ne agatam cu disperare de realitate, de normalitate, de cotidian. Numai ca, realitatea este ceea ce permiti sa fie, ceea ce alegi sa fie normal. Suferim de o lipsa acuta de curaj. Char daca facem f

Povestile cafelei

Imagine
 Fiecare zi este un recipient pentru povesti. Un recipient in care Universul aduna vorbele, gesturile, zambetele si lacrimile, reusitele si incercarile, clipele de fericire si cele de restriste. Fiecare zi este compusa din milioane de povesti adunate intr-un puzzle urias.  O bucatica din acest puzzle se compune din franturile de poveste pe care le auzi dimineata intr-o cafenea garsoniera.  Imi plac diminetile la cafea si imi place garsoniera. Nu pentru ca ar avea cea mai buna cafea din lume. E buna, foarte buna, exista si alte locuri in care cafeaua este exceptionala dar carora le lipseste sufletul. Le lipseste stralucirea care te face sa mai stai putin chiar si atunci cand esti contratimp.  Imi plac diminetile in care barista te asteapta deja cu flat white si imi plac oamenii care intra mai grabiti sau mai relaxati, veseli, abatuti sau doar plictisiti, in spatiul cu miros de "Jocul de-a vacanta". Ii simti dupa cum comanda cafeaua: espresso pentru cei grabiti, aflati la coada

Viata si moartea

Imagine
  Viata si moartea. Dincolo de sensul filosofic, ne definesc pietrele de hotar ale trecerii prin lume.  Nuntile, botezurile si inmormantarile, treimea laica prin care ne raportam destinul. Momente in care adevarurile ies la suprafata. Mai mult sau mai putin in clipele fericite. Dar, inmormantarile sunt diferite. Sunt momentele in care mastile cad. In fata inefabilului ne punem intrebari existentiale si, cumva, uitam disimularile langa paleta de farduri a zilei. Inmormantarile sunt esenta paradoxului existentei noastre. Cand esti in mijlocul "actiunii"este greu sa privesti intregul de pe margine. Uneori, insa, Universul iti da capacitatea de a fi in acelasi timp actor si spectator. Actor e mult spus. Ma precis echipa tehnica.   Moartea corpului fizic ar trebui sa aduca liniste si sa aduca impreuna oamenii care te-au iubit. Numai ca realitatea este foarte departe de ideal. Moartea degradeaza. Un corp transportat intr-un sac de plastic, o alegere seaca a coparseului si obsesia c

Cand viata te ia pe sus

Imagine
Uneori viata ne ia pe sus. Pur si simplu. Iti pune o mana pe umar, te scoate din zona de comfort si te arunca in centrifuga. Nu te intreaba daca vrei, daca poti, daca ai chef sau daca esti pregatit. Iti spune "respira adanc"si iti da un bobarnac. Nu ai timp sa intrebi de ce, nu ai timp sa te lamentezi si nu ai timp sa te agati de zona de comfort. E ca uraganul care a luat pe sus casa lui Doroty in Vrajitorul din OZ. Prins in vartej realizezi ca povestile sunt adevarate si te intrebi unde vei ateriza.  Si, pana la urma, nu locul in care ajungi este important ci cum te adaptezi la el si cum atragi forta tornadei. Cand viata te ia pe sus iti da o alta perspectiva, iti arata unghiuri pe care nu aveai cum sa le vezi pana atunci, sau pe care le-ai ignorat. Asta pana cand ele devin, brusc, singurele tale optiuni.  Cand ai senzatia ca esti in deriva si ca naufragiul este iminent, viata te scoate in afara a ceea ce stiai, in afara rutinei pigmentate cu mici deviatii programate. Si aco

La granita dintre viata si moarte

Imagine
  Granita dintre viata si moarte este extrem de subtire. Este un adevar pe care il stim sau il intuim dar nu ne este comod sa ne gandim la cele doua fete ale monedei. Pana cand Universul ne obliga sa privim atent.  Abia atunci te intrebi ce ramane? Ce conteaza cu adevarat? Unde si cine esti cand nu mai esti? Cand corpul fizic paraseste lumea pe care o stii intr-un sac. Nu ai raspunsuri. Nu poti decat sa incerci sa intuiesti. Nu poti sa definesti. Oricat ai incerca, si oricat ai cauta in cartile sfinte, indiferent ca vorbim de Biblie, Coran, Talmud, parca nu este suficient. Mintea refuza sa treaca dincolo de ceea ce stim. Chiar daca suntem initiati sau doar ne place sa credem ca suntem, mentalul are dificultati in a explora ceea ce se afla dincolo de viata. Asa ca se agata de ceea ce ramane. De ceea ce ne dorim sa ramana. Cand Universul decide sa-ti arate cat de fragila este granita, incepem sa intelegem. Este unul din dusurile reci de care avem nevoie. Intelegem sensul expresiei "

Nopti cu ninsoare

Imagine
  Nu imi place iarna in oras.  Iarna in "metropola" inseamna trafic blocat, mormane gri de zapada care dispar uneori abia in aprilie, primari luati pe nepregatite si eterna scuza: "iarna nu-i ca vara". Cu toate astea, tarziu in noapte cand ninsoarea se aseaza peste orasul cu strazi golite de starea de alerta, ma gandesc ca “ ninge ca in povesti” nu e chiar o expresie de elev corigent la romana. Zapada care se aseaza calm peste masinile inghesuite pe locurile mult disputate si peste blocurile cu lumini razlete aduce cu ea promisiunea unui basm. Caderea linistita a fulgilor aseaza pace peste zbuciumul zilei si panseaza cu amintiri de oameni de zapada ranile angoaselor induse.  Cand nu mai stii care este drumul si cand realitatea este blurata de presiunile care incearca sa te inregimenteze in batalionul pasind cuminte in cadenta impusa catre sacrificarea liberului arbitru, Universul iti trimite un fulg de nea, o armata de cristale delicate care se astern usor alb si ta

Eu cred

Imagine
Nu sunt habotnica. Nu sunt nici o necredincioasa. Nu iubesc templul si nici nu ii servesc slujitorii. Cred insa, in gesturile mici care aduc fericire intr-o inima intristata, cred ca Universul se bucura atunci cand hranesti un flamand, indiferent daca este vorba de hrana spirituala sau mancare pur si simplu si indiferent daca este vorba de om sau animal, cred ca binele se multiplica si se ramifica atingand distante nebanuite, cred ca oamenii se cauta si se gasesc atunci cand este menit sa li se intersecteze drumurile, cred ca oportunitatile apar cand te astepti mai putin si cred ca suntem creati cu putere de regenerare. Nu cred ca este nevoie sa bati siruri de matanii ca sa iti demonstrezi credinta si nici nu cred ca pomenile trebuie facute de ochii celorlalti. Cred ca binele se face in tacere si ca trebuie sa incepi prin a-ti face bine tie si cred ca ajutorul cu de-a sila este vecin cu violul. Traim intr-o lume in care credinta creaza negustori si induce intoleranta. Sigur, nu e ceva

O zi la inceput de an

Imagine
Timpul e o conventie. Sau, mai bine zis, curgerea liniara a timpului este o conventie. Dar ne defineste normalitatea si ne creaza repere. Ne raportam la timp cand ne este bine sau rau. "Timpul vindeca", "timpul le rezolva pe toate", "avem timp pentru tot". Uneori, ne dam timp. Alteori intrezarim acordul tacit al curgerii si ne cream timp. Ultima secunda a anului care trece este mai lunga decat suntem pregatiti sa acceptam. Cand anul se schimba, agatam tot ce a fost rau in coltul ultimei clipe si deschidem usa sperantei. Incercam sa ne amintim daca am respectat traditia: rosu, nou, bani, chei de masina, bijuterii, sampanie, vasc...si la final incercam sa repetam in gand lista de rezolutii.  Iar timpul ne lasa sa credem ca facem totul intr-o secunda. Ne lasa sa credem si apoi ne da o zi. O zi in care isi suspenda curgerea ca sa ne lase sa privim. Sa privim inapoi sa adunam in palme cele bune si sa proiectam dorintele peste granita firava dintre ani.  Ne-am o

Ultima luna plina

Imagine
  Ultima  luna plina din an e momentul dorintelor. E momentul in care speranta trece dincolo de frica si iti da imboldul dorintelor. Luna plina se apleaca asupra noastra cu un zambet pe care doar il intuiesti si ne intinde un cos de gunoi in care sa aruncam frica si frustrarile, agitatia inutila si compromisul. In schimbul lor ne da o foaie de hartie de matase si un creion si ne indeamna sa facem o lista. Ne promite ca o va inmana Universului in noul an si ne aminteste ca nu exista dorinte mari sau mici si nici visuri prea indraznete. Trebuie doar sa privim adanc in suflet si vom sti ce sa cerem Universului si noului an. Ultima luna plina este picatura de liniste pe care ai cautat-o in anul fricii. Este mana care sterge grijile si iti schimba perspectiva. Iti aminteste ca fata nevazuta a lunii nu este intotdeauna vecina cu teama ci poate cu dorinta de explorare si lucrurile neasteptate.  Luna si cerul instelat dupa multa vreme iti separa apele si iti limpezesc gandurile. Te incurajeaza

Ce ai face daca ai sti ca nu poti da gres?

Imagine
Astazi m-a intrebat Facebook-ul : Ce ai face daca ai sti ca nu poti da gres?. O postare motivationala transmisa in cerc de cel putin doi ani. Am vrut sa trec peste ea, dar, evident, mintea nu este intotdeauna de acord cu intentiile noastre asa ca, m-am surprins intrebandu-ma: "Chiar ce ai face? " Ce ai face daca ai sti ca nu poti da gres? Ai deschide in sfarsit fereastra catre visele tale? Sau ai actiona in continuare prudent din teama de a nu gresi chiar daca Univresul ti-a garantat ca nu se va intampla? Reactia oamenilor in fata libertatii este extrem de diferita. O cerem, o cautam, invatam sa fim "liberi", invantam jocuri care sa ne elibereze mintea si spiritul si, totusi, in momentul in care primim ceea ce pretindeam ca ne trebuie, ei bine, in acel moment reactionam precum cateii tineri in fata spatiilor deschise.  In clipa in care Universul deschide usa catre imposibil si ne spune: "aici nu poti gresi, aici poti manifesta tot ceea ce iti doresti",  te

La pragul dintre ere

Imagine
  Se spune ca nu exista lumina fara intuneric. Se spune ca trebuie sa ne indreptam fata si sufletul catre lumina. De sarbatori, toate sau majoritatea urarilor sunt despre lumina. Dar cu intunericul ce facem? Cu intunericul din noi cum facem? Cum gestionam partea despre care nu vorbim? Cum depasim temerile, frustrarile, frica indusa? Cum depasim obstacolele catre lumina? Da, fara intuneric nu exista lumina. Numai ca, cel mai greu este sa ne intoarcem catre intunericul din noi. Cel mai complicat este sa confruntam schgeletii din dulap si gunoiul de sub pres.  Ne place sa ne pozitionam in lumina, cea mai buna lumina daca se poate. Facem caz de altruism, de preocuparile pentru mediu si bunastarea omenirii. Suntem precum candidatele la concursurile de frumusete: avem acelasi discurs terminat inevitabil cu "world peace". Citim, sau pretindem ca o facem, carti motivationale, dam like si share pe paginile de social media tuturor citatelor cu gandire pozitiva dar refuzam cu incapatana