Madam Panseluta

  Nu exista intalniri intamplatoare. Oricat de mult ne-ar placea sa credem ca noi suntem cei care isi coordoneaza destinul. Se spune ca inainte de a intra in aceasta lume ne alegem drumul sau, mai degraba consistenta lui. Apoi nici o intalnire si nici o rascruce nu este intamplatoare.  Ne place sa credem ca noi alegem directia si opririle, ne spunem ca noi optam pentru manusa de matase sau maceta. Si universul ne lasa sa opinam in directia asta cu un zambet condescendent in coltul gurii. Pana la urma de ce sa nu lasi "copiilor"bucuria de a crede in propriile puteri? Asta, sigur, in timp ce tu, Univers, organizezi decorurile, actorii si figuratia pentru fiecare. Si intalnirile. Fie ele lectii sau binecuvantari. Chiar daca uneori nu esti de acord, exista un timp predefinit pentru toate si oameni pe care ii intalnesti. Avantajul parcursului mai lung prin viata este ca la studiile facute de oamenii de stiinta englezi: cu cat esantionul analizat este mai mare cu atat mai surprinza

  Cred ca toamna este Phoenix-ul naturii. Cu pomii care ard in nuantele de galben pana la ruginiu si cenusa zilelor cu ceata. Te atrage flacara frunzelor inainte sa coboare pe sol si caderea lor nu te intristeaza. Stii ca in primavara totul va renaste. Cenusa zilelor cu ceata insa, te apasa. E ca o anticamera a ceea ce va sa vina si, desi stii ca totul nu este decat un nou ciclu al mortii si reinvierii, anticamera nu iti da o senzatie de comfort.  Tot anul asta este ca o anticamera a asteptarii. Nu stim ce asteptam dar stim ca ne dorim ca tensiunea sa dispara. Ne dorim ca frica sa-si stranga valurile si sa lase lumina si speranta sa ne invaluie. Frica ne-a luat zambetul si ne patrunde incet, picurat pana in adancul mintii.  Frica este mai mult decat o anticamera. Este purgatoriul din care nu toti vom iesi. Frica este cenusa din care nu toti phoenixii vor renaste.  Cineva spunea ca trebuie sa treci prin Iad ca sa intelegi Raiul. Eu cred ca frica este echivalentul carbunilor incinsi pe c

  Sunt zile in care totul pare incurcat. Ai senzatia ca timpul se scurge dupa ceasul Iepurelui de Martie, ca Palarierul Nebun a baut din ceainicul Bursucului iar Spanul s-a asezat comod la masa cu Harap Alb la intersectia de drumuri din Oblio. Totul pare anapoda iar oamenii traiesc in zile diferite.  In astfel de zile te intrebi nu cat este ceasul ci in ce an esti si ai impresia ca si Craciunul s-a razgandit si nu mai vine. Te simti ca si cand ai fi baut gheata carbonica, totul in jurul tau este blurat si incepi sa te intrebi ce este important. Universul nu se osteneste sa-ti raspunda, asa ca primesti de la cei din jurul tau franturi de raspunsuri la intrebari pe care nu le-ai pus. Lucrurile in jurul tau se precipita iar povestile si reactiile celorlati au o evolutie usor halucinanta. Poate ca zilele de genul asta iti atrag atentia ca viata nu curge niciodata in directia in care vrei tu si ca are propria ei albie in care se misca aparent brownian intre maluri.  In amalgamul spectrului

 Imi plac diminetile. Stiu ca ma repet. Dar imi plac diminetile si, pe langa cele la cafea imi plac cele in care iti iei cafeaua in termos si pornesti cu noaptea in cap ca sa ai timp pentru tine. Orasul se dezvaluie incet ca ceata care se ridica de pe campuri. Masinile, marile animale ale savanei de asfalt inca nu au invadat spatiul iar aerul este tare. Soarele de toamne isi face loc printre norii pufosi pe cerul orasului. E o liniste sparta numai de muzica cu iz de chiul si fara reclame care curge din sistemul audio al masinii. Dambovita pare ca sta pe loc si priveste stolurile amestecate de pescarusi si porumbei care se invart pe langa podurile lipsite acum de pescarii de ocazie. Fara animatia zilei, cladirile se dezvaluie lasand ochiul sa surprinda detaliile arhitecturii interbelice. In astfel de zile, cu fiecare gura de cafea gandul iti zboara departe. Visezi cu ochii deschisi si iti promiti, a nu stiu cata oara, ca va veni ziua in care vei pleca de acasa cu prima geana de lumina d

 Sunt zile in care iti este dor. Dor de te doare. Dor de ei, de cei care nu mai sunt aici cu tine. Sau, poate sunt, pentru ca orice gand pe care il indrepti catre ei ii aduce langa tine. De multe ori ma surprind intrebandu-ma ce ar fi spus tata, cum ar fi reactionat intr-o anumita situatie si, de multe ori, imi rasuna in minte vocea lui si, cumva, chiar si acum, ma ajuta amintirea ironiei fine pe care o avea.  Nu sunt habotnica, nici el nu era, asa ca, in fiecare an, in aceasta zi, ma asez la o cafea, era mare fan, cu o amintire. Si imi este bine si rau in acelasi timp. Dar, ca si momentele cu mine insami la cafea, cele cu aceasta amintire sunt pretioase. Si, in fiecare an, in ziua in care ne asezam la cafea, indiferent de prognoza, soarele apare dupa pranz si se uita inapoi la apus. Ca si cum, pentru mai putin de o zi locul de dincolo de curcubeu isi deschide poarta pentru  noi. Si avem rezervata masuta cu doua locuri si cafea cu caimac. Nu este un spatiu anume. Este doar lumina in ju

Exista dimineti si dimineti la cafea. Dimineti care iti pun zambetul pe buze. Un zambet care persista intreaga zi precum rujul rezistent. Este suficient sa calatoresti cu gandul catre dimineata la masuta mica de pe trotuarul din fata cafenelei - garsoniera pentru ca zambetul sa infloreasca din nou indiferent cat de gri ar fi ziua. Se spune ca lunea nici iarba nu creste. Dar  intr-o zi de luni cand cafeneaua devine punctul de intalnire al grupului de "unicorni" legat de pasiunea pentru cafeaua cu iz de vacanta si sinergiile vietilor anterioare soarele apare sfidand prognoza si incalzeste conversatia care tinde sa acapareze trotuarul ingust. Si din nou timpul se opreste lasand zambetele sa pluteasca in dimineata rece de octombrie si vorbele sa fie pasate de la unul la celalalt precum mingea intr-un joc de volei.  Te simti ca intr-o familie redescoperita si, a nu stiu cata oara, iti spui ca intalnirile nu snt intamplatoare. Cumva viata sau Universul iti scot in cale oameni atunc

 Imi plac povestile. A fost o vreme in care imi placeau mai mult decat cafeaua, dar, e drept, la momentul respectiv nu aveam voie sa beau cafea. Doar sa o miros. Mirosul inconfundabil al cafelei la ibric.  Dar sa revenim la povesti. Intr-o discutie la cafea, evident, am avut o epifanie. Si un raspuns subiectiv la intrebarea de ce toate povestile se termina cand invepe viata reala? Sigur ca exista multe raspunsuri la intrebarea asta, dar, v-ati gandit ca dupa toate aceste happily ever after nu au mai aparut Feti frumosi? Idealul oricarei fetite este un print pe cal alb, ma rog poate fi si un Porsche, dar nici una nu se asteapta la printul de moda noua. La noua generatie de printi crescuti de urmasele Cenusaresei si ale Albei ca Zapada care, probabil pentru ca nu au avut fete s-au ocupat corespunzator de micii aristocrati.  Si, uite asa, generatie dupa generatie au ïmbunatatit "rasa. Rezultatul este cel putin interesant si, e drept, da de lucru multor specialisti.Pentru ca, nu-i asa

  Sunt dimineti in care Universul iti da ce ai nevoie. In acest caz, zambete, oameni reali si o senzatie de "ne stim de mult, din alta viata". Si cafea. Cafea cu vibratie pozitiva si o panseluta desenata in latte. Dimineti in care nu te poti abtine sa zambesti si locuri in care persista amintirea soarelui de vacanta si in care cafeaua are gust de chiul de la ora de matematica. In cazul meu chiul de la sinusoidele comportamentale ale autosuficientei.  Am cautat loc de parcare in apropierea cafenelei - garsoniera si, cand deja credeam ca azi nu, Cristi, barista-ul pe care am aflat intre timp cum il cheama, mi-a facut semn si m-a dirijat sa incap intr-un loc de parcare aproape in fata. Zambetul lui era insotit de zambetul unei fete frumoase care s-a prezentat: Eu sunt Danuta. Tu esti panseluta?".  A fost suficient pentru ca ziua inceputa nu tocmai bine sa se lumineze si sa inceapa sa miroasa a vacanta la Civitta Vechia. Brusc, locul mic de pe trotuarul din fata cafenelei a

  Nu imi plac finalurile. De fapt, nu ma dau in vant dupa incheieri sau closure cum zice americanu'. Nu sunt fan si, in plus, in anumite momente sunt suficient de soft ca sa las portite si a nu stiu cata sansa chiar daca, undeva stiu ca  nu este cazul. Nu imi place insa  "definitiv"" , nu imi place "pentru totdeauna" nici in sens pozitiv nici in sens negativ. Nici macar povestile nu sunt tocmai specifice in ceea ce priveste happly ever after. Cu toate astea, sunt zile in care e cazul sa recunosc ca vorbele din batrani sunt mai mult decat adevarate. Astazi m-a lovit iar in moalele capului "pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti". Ok nu chiar la propriu. Dar, cumva, astazi, din nou mi-am dat seama ca acolo unde incerci sa dai prea multe sanse, desi toate semnele iti arata foarte clar ca nu te potrivesti acolo, ca nu faceti parte din acelasi puzzle, ei bine acolo, chestiile neincheiate se intorc si iti pun piedica de cate ori le dai voie pan

  Ati observat ca toamna se instaleaza cu o ploaie prelunga care sterge cu abnegatie si ultimele urme de vara indiana si coloreaza cerul in tonurile gri cu miros de zgribulit. Traficul are reflexe intarziate de perdeaua de picaturi cazand grabite pe parbrizul ale carui stergatoare nu mai faca fata oricat de sarguincioase ar fi. Intr-o astfel de zi, cand te astepti cel mai putin, vezi un loc de parcare liber langa cafeneaua favorita. Si o iei ca pe un semn de bunavointa al toamnei care iti spune ca mai e putin pana la Craciun. Asa ca, nu ratezi sansa si, pentru ca restrictiile sunt iar in vigoare, te gandesti sa iei cafeaua la pachet sa faci o bucurie si celor de la birou. Numai ca, barista-ul, pe care inca nu stii cum il cheama, te intreaba zamband daca, totusi, nu vrei sa bei un latte la masuta de afara. Si, pentru ca si ploaia si-a suspendat putin caderea, te gandesti: "de ce nu? Macar incep bine ziua".  Iti amintesti de episodul cu Mercedes-ul si zambesti, comanzi : "