Madam Panseluta

Dintotdeauna mi-am dorit caine. Sigur, orice copil le cere parintilor cel putin o data un caine sau o pisica. Evident nici eu nu am facut exceptie. Si, evident, nici parintii mei nu au facut exceptie de la regula parintilor care le explica copiilor ce responsabilitate presupune asta, cat de greu este, cum trebuie sa iesi in fiecare zi cu el afara indiferent de vreme si, latura care atinge egoismul copilului unic, cum o parte din privilegiile lui se vor reduce. Am primit, in schimb un papagal. Am continuat insa sa cer "un catel sau o pisica" si, am adunat o multime de pui abandonati pe care ii aduceam acasa, ii spalam, ii hraneam si ai mei le cautau familii. Long story short, dupa foarte mult timp am luat-o pe Peggy. Primul meu boxer. Victima colaterala a unui divort urat, eu am fost cea de-a cincea persoana la care a ajuns. Si i-am promis ca de la mine nu va mai pleca. Au fost 9 ani in care am invatat ce inseamna rabdarea, bucuria si, desi pare un cliseu, iubirea neconditiona

  Sunt zile in care te confrunti cu intunericul din tine. Zile in care demonii personali se prezinta la apel. Nu ai cum sa le eviti si nici cum sa le programezi. Sunt declansate uneori de o imagine, un cuvant, un apel telefonic sau un miros familiar. Nu exista un tipar pentru ca nici intunericul din noi nu are tipar.  Cineva spunea ca intunericul este doar lipsa luminii. Eu nu cred ca exista oameni complet pozitivi, oameni in care exista numai lumina, pentru ca, pana la urma si lumina este definita de intuneric. In noi toti coexista lumina si intunericul, yin si yang, demoni si ingeri. Ne place sa credem ca suntem luminosi, ne cultivam asertivitatea, pozitivismul, ne setam pe o directie constructiva incercand din rasputeri sa negam doza de intuneric fara sa realizam ca nu facem decat sa adunam schelete in dulap. Negam accesele de furie, frustrarea, invidia, nevoie de a-i judeca pe ceilalti si mica barfa. Ne spunem: eu nu sunt asa, eu vad altfel lucrurile. De fapt, intr-o masura mai mar

Ce faci cand nu stii ce sa faci? Cand esti pus in fata unei situatii sau a unei persoane pe care nu stii cum sa o abordezi? Ce faci cand celalalt nu se inscrie in  ceea ce definesti tu ca normalitate? Ce faci cand este si in afara zonei de excentric? Ce faci cand celalalt iti testeaza limitele "mintii deschise"? Interesant este faptul ca atunci cand crezi ca ai raspunsuri, cand crezi ca experienta poate sa te sustina in toate zonele, cand crezi ca ai vazut destul de mult, fix atunci viata iti ofera o intalnire cun un om fateta. Oamenii fateta sunt precum cristalele in care vezi tot timpul altceva in functie de fateta pe care o privesti. Ficare dintre noi are un numar de laturi insa exista si oamenii fateta. Pot fi intunecati sau luminosi insa cu siguranta interesanti. Pe unii nu te intereseaza sa ii descoperi insa, cateodata te trezesti precum Oblio in fata unui Pointed Man. Si, dupa ce depasesti starea de confuzie, incerci sa deslusesti fatetele, una cate una, chiar daca une

    Imi plac diminetile. Diminetile cand abia s-a luminat, cand toti ceilalti dorm si e acea liniste de asteptare a undei zile noi. Cand esti tu cu tine. E momentul in care ma gandesc ca ne petrecem viata cautand minuni, asteptand o bagheta magica care sa ne faca fericiti sau inelul lui Rumburak sa ne indeplineasca dorintele. Ne dorim atat de mult sa fim fericiti incat, de multe ori, trecem pe langa ea legati la ochi de propriile noastre dorinte, de "nevoile" impuse de social. Cand, de fapt, este atat de simplu: un moment cu tine in care iti amintesti de rochia cu buline din scoala generala, un cuib cu 4 berze decupat pe fundalul albastrului de vara, macii pierduti in lanul de grau, luna plina batand la geam si Luceafarul de seara in trena ei si drumul serpuit printre vii. O mana intinsa catre tine, un multumesc pentru un gest firesc, un telefon la primele ore ale diminetii: "hei, esti bine?" si un prieten dispus sa te asculte tarziu in noapte cand gandurile dau nav

Vi s-a intamplat cu siguranta sa faceti cunostinta cu cineva intr-un context si sa va ganditi sau sa-i spuneti: Cred ca ne-am mai vazut undeva.  Mie imi plac sincronicitatile. De fapt, in viata asta trecem adeseori unii pe langa ceilalti. Cu unii ne incrucisam drumurile si privirile doar o secunda si apoi ne pierdem in masa amorfa a trecatorilor. Cu altii, insa, ne traversam de multe ori pana la momentul in care trebuie sa ne intalnim, pana la momentul: parca ne cunoastem de undeva. Intalnirile nu sunt intamplatoare si nici momentul in care se intampla. E interesant ca atunci cand ne intalnim, dupa primul moment, ne amintim o grimasa sau un gest sau momentul in care am intrat in camera imediat dupa ce celalalt iesise. Cateodata ma gandesc cam cum arata "turnul de control", acolo unde toate intalnirile si traiectoriile noastre sunt orchestrate. Multi ii soun vointa divina, coincidenta, soarta.. Eu ii spun turnul de control. Imi place sa imi imaginez ca acolo este o forfota con

  In serile cu luna plina intorci cartile de Tarot. L una este una din cele mai interesante Arcane majore. Controversata si fascinanta deopotriva. Luna este stapana fanteziilor, a intuitiei, a paranormalului. Este profund feminina, luminoasa si misterioasa in acelasi timp. Dar, mai presus de toate, luna iti spune sa ai incredere in intuitie In noptile cu luna plina intuitia este ascutita. Daca inchizi ochii lumina ei iti deschide cararile neumblate ale mintii si iti arata lucrurile si oamenii asa cum sunt. Intuitia este cea care te trage de maneca atunci cand cineva iti zambeste doar din buze si iti deschide ochii si sufletul catre cei pe care ii asteptai fara sa stii. Intuitia te apropie de oameni pe care i-ai cunoscut acum o secunda si iti spune "ia calul meu si du-te" din calea oportunistilor. Luna plina iti arata ambele fete ale monezii si te lasa sa alegi calea acceptarii magiei a tot ceea ce ne inconjoara sau pe cea a negarii, calea intuitiei sau pe cea a pragmatismului

         Cel mai greu este sa vorbesti despre ceea ce iubesti. Poate pentru ca vrei sa protejezi o parte de suflet de bocancii vorbelor celorlalti. Poate pentru ca notiunea de iubire e demonetizata si redusa doar la termenii banali ai relationarii. Dar iubirea are valente multiple. Familie, prieteni, suflete pereche, animale, natura si noi. Este esential sa ne iubim pe noi insine. Cu bune si rele, cu puterea noastra si slabiciunile inerente, cand avem dreptate si cand nu avem, cand suntem bine si cand ne simtim pierduti. Este esential sa ne iubim suficient incat sa ne trecem cu vederea greselile dar nu fara a pastra invatatura, este esential sa ne iubim sufletul si corpul ca sa-i putem iubi si pe ceilalti. Pentru ca iubirea catre ei vine din noi  nu din afara noastra. Cand invatam sa ne iubim pe noi invatam sa-i iubim si pe ceilalti. Indiferent de opiniile celorlalti, iubirea nu este oarba. Este o suma de alegeri facute cu ochii deschisi si inima in palme. Iubirea pentru cei din famili

Uneori, in mijlocul haosului ai un moment de liniste, cateva minute tu cu tine. Ca ochiu l furtunii. Ca si cum ai fi patruns in globul de cristal si urmaresti de acolo valtoarea din jurul tau. Si, din afara turbillonului ai o alta perspectiva asupra lucrurilor si, maio ales, a oamenilor. Iti iei timp sa respiri si sa observi. Si observi ca mult trambitatul " perioada asta va scoate ce e mai bun in oameni", este doar o alta funda rosie a unei marketari de caractere. E drept ca perioadele dificile scot la iveala ceea ce este. Doar ca, acolo unde nu este lumina iese la iveala intunericul: invidia, datul cu parerea, "morala" care judeca actiunile si viata celorlalti, nevoia de validare, sentimentul valorii exacerbat pana la punctul in care te crezi de neinlocuit. Si, odata iesite la suprafata, raman chiar daca circumstantele nu mi sunt aceleasi. Asa apare ceea ce eu numesc "morala cu miros de tocanita', intoleranta si lipsa lui "a fi" imbracate in po

         Cineva compara viata cu un Orient Express. Uneori eu am comparat-o cu expresul zapezii. Nu are o curgere liniara. Uneori pleaca din gara inainte de timpul stabilit iar alteori zaboveste in cate o halta doar pentru ca este inconjurata de maci. Nu este unitar, vagoanele elegante, clasice, moderne sau antice sunt adaugate de-al lungul drumului. Dar asta nu conteaza. Pentru ca farmecul lui este dat de drumurile pe care le parcurge, de locurile in care se opreste si, mai ales de oameni. Nu cei care urca doar pana "la prima", nu cei care incearca sa-si insuseasca vagoanele mai noi, sau care sar din mers intr-o gara de oportunitate. Cei care urca si raman. Cand trenul are suficiente vagoane, iti amintesti cand si unde a urcat fiecare dintre ei. Unii au urcat aproape de la inceput, in primele doua vagoane, altii direct in locomotiva alaturi de mecanic si au ramas acolo murdari de carbune dar cu zambetul pe fata. Unii au urcat cu arme si bagaje de-a lungul opririlor, altii au

Cineva spunea ca acasa este acolo unde se afla sufletul tau. Pentru mine, acasa, dincolo de spatiul locativ trecut in cartea de identitate, acasa sunt locurile in care am lasat bucati din suflet, de care m-am legat cu fire nevazute. Sunt locurile catre care mi se indreapta gandul cand ralitatea marsaluieste cu bocancii grei catre ziua de maine. Nu este o evadare din realitate, este doar o bula in timp catre acele "acasa" in care ma asteapta povestile. "Acasa" este Kenia cu savana ei, acasa este seara petrecuta in Djemaa el fna, acasa este in wadi-ul din Oman si drumul spre Santa Clara. Acasa imi reaminteste povestile si oamenii. Ma gandeam ca prima poveste de acasa va fi una din Kenia, dar, astazi, caldura mi-a amintit de Cuba. Pana sa ajung acolo, Cuba avea cateva repere, clisee : mohito, la Bodeguita del Medio, Hemingway, trabuc, rom, Castro, Che Guevarra si cam atat. Am ales destinatia pentru exotism. Nu m-a dezamagit la acest capitol, insa mi-a oferit mult mai m

Ce faci cand esti cu spatele la zid? Nu ca in filmele de actiune cand stii ca cineva te va salva ci, pe bunecu spatele la zid. Ce faci cand tot ceea ce considerai solid in jurul tau se naruie? Poate ca pare un cliseu, dar, uneori viata iti da un cocktail de lamai cu sare pe cer trebuie sa-l bei pe nerasuflate. Si treci chiar prin toate starile. De la socul resimtit in plexul solar, la genunchii care se inmoaie, la speranta ca poate nu este chiar asa, ca poate e o gluma proasta si pana la plansul compulsiv in momentul in care negarea nu te mai poate ajuta. Si abia atunci ai un moment in afara timpului, in care simti raceala zidului din spatele tau si, ca intr-un teaser, revezi momentele care te-au adus acolo. Si ai vrea sa tipi si sa musti si sa reprosezi asta cuiva. Doar ca, atunci si acolo esti doar tu, cu spatele la zid pe o banchiza a carei siguranta se topeste rapid in oceanul de incertitudini. Cumva te privesti tu pe tine intr-un moment de decorporalizare si stii ca singura persoa

Exista locuri care te fac sa te simti instantaneu acasa. Cu mirosuri privelisti necunoscute si, in acelasi timp familiare, cu sunete si emotii care iti declanseaza sentimentul de acasa. Si sunt...oameni. Oameni care te fac sa te simti ca si cum ai sta comod pe canapea cu o carte buna imbracat in pijamaua favorita. Sunt oameni a caror prezenta iti da brusc sentimentul de acasa, de cald si bun, oameni care iti amintesc miorosul de cozonac chiar si in toiul verii. Oameni carora iti vine sa le povestesti tot si pe indelete reluand parca firul unei conversatii lasate acolo in asteptare. Imi place sa cred ca intalnirile nu sunt intamplatoare. Si, imi place sa cred ca viata ii scoate in calea ta tocmai ca sa poti continua o poveste ramasa in suspensie poate intr-o alta viata. Viata este compusa din locuri si oameni. Si, cumva, oamenii care te fac sa te simti acasa in preajma lor sunt cei care dau valoare si locurilor. Sunt oamenii in bratele carora te simti copil indiferent ce varsta ai avea

  Cineva imi spunea ca in viata e bine sa calatoresti, sa creezi amintiri pentru ca va veni un moment in care te vei hrani din ele. Se pare ca momentul acela a sosit. Mult mai repede si mai neasteptat decat as fi putut crede. Anul asta ne-a inchis in casa. Cu noi insine si cu ceilalti si, cumva ne obliga sa ne rerevaluam relatia noastra cu ceilalti si, mai presus de toate cu noi insine. Cand stai tu cu tine descoperi cine esti si, mai ales, cine esti in raport cu tine. Si e bine cand nu te plictisesti, cand poti sa tragi sertarul amintirilor si sa le explorezi. Sa te intalnesti cu tine cel de atunci si cu locurile de care acum iti este mai dor pentru ca  nu stii cum arata maine. Astazi cafeaua mi-a amintit de mirosul cafelei in savana si de cafeneaua de langa casa lui Karen Blixen in Nairobi. In ultimul timp Kenia este tot mai prezenta in mintea mea. Poate pentru ca acolo m-am simtit intotdeauna libera si fericirea spatiilor deschise nu se compara cu nimic altceva. Sau poate ca in valt

" Moralitatea este instinctul de turma al individului" - Nietzsche Suntem animale sociale. Asta este cea mai mare calitate a noastra si, paradoxal, cel mai mare defect. Ne dorim atat de mult sa apartinem si, in acelasi timp sa iesim in evidenta, sa castigam acceptarea si admiratia grupului incat sacrificam pe altarul compromisului unicitatea care ne diferentiaza si ne da valoare ca membru al grupului. In fiecare zi preferam sa uitam ca ne-am nascut liberi si ca viata nu este un drum drept cu asfalt de pista de curse. Ne setam o directie si ne cream un alter ego pe care il scoatem la plimbare pe promenada sociala fara sa realizam ca, de fapt, este un alt personaj gri tras la indigoul unor cerinte de apartenenta. Urmam percepte de integrare, tipare rigide care ne taie in fiecare zi aripile libertatii de gandire. Ne suprimam liberul arbitru, cerem sa ne fie ingradite gandurile, gesturile, emotiile. Ne ingustam orizontul pana la punctul in care totul devine difuz. Schimbam spirit

"Tu crezi in magie?" E intrebarea pe  are o pun copii si oamenii mari deopotriva. Cautam magia. O cautam indiferent daca o blamam sau avem nevoie de ajutorul ei. O cautam. Insa intotdeauna in afara noastra. Exista mii de definitii si interpretari ale magiei. Din jungla Amazoniana pan in varful zgarie norilor aproape fiecare dintre noi a rostit macar o data cuvantul si macar o data l-a definit in felul sau. Dar cat de des ne gandim ca, de fapt, magia este in noi. Ca noi o cream? Buna sau rea, alba sau neagra, ea este o fateta a personalitatii noastre, apare cand acel ceva din noi este atins. Sigur ca, fiecare dintre noi are capacitati mai mari sau mai mici de manifestare, dar asta este o alta poveste, la o alta cafea. Raspunsul la "tu crezi in magie?" este da, cand soarele rasare in savana peste linistea minutului de intersectie, este da cand descoperi o fotografie veche a bunicilor la nunta, este da cand descoperi o conexiune dincolo de timp si spatiu, este d